Lucrurile mici care cresc mari

Apa pentru baie se aducea din lac, pe care soldatul din post, din bunăvoinţă, o lua şi o dădea peste sârma ghimpată fraţilor noştri. Am poposit prea mult asupra băii noastre mici, dar aici toate sunt mici, care cresc mari în sufletele noastre, mari cât este de mare lucrul care le alimentează şi le ridică la maturitatea deplină a vieţii întru Domnul, a vieţii de legaţi ai Domnului, al cărui dar se desăvârşeşte întru neputinţele noastre, întru cele mici şi slabe ale

Cinci centimetri de luminǎ

Peste puţină aşteptare vin domnii noştri să ne ducă la noua noastră reşedinţă: coborâm la etajul I şi suntem duşi la celula 44; aceasta-i celula din care nu ne-am mai mutat până la sfârşit; o celulă spre nord, unde nu pătrundeau razele soarelui decât la echinocţiu, în decurs de vreo săptămână, în lăţime de vreo 5 centimetri, în dreptul ferestrei din dreapta, pe perete: atât în decursul anului; aşa ani de-a rândul, cum vom vedea. (Iuliu Hossu, Memorii, p. 286)

Steaua din largul mării

Guy de Larigaudie – fragmente  Admiră și însușește-ți toate frumusețile lumii, răspândite în jurul tău. Străduindu-te neîndemânatic să le așezi în pagini imperfecte, fă-le să se înalțe ca o laudă smerită până la Dumnezeu. Urmează cărarea întortocheată sau dreaptă pe care ți-a trasat-o Dumnezeu, nu părăsi această cale a ta, oricum ar fi ea. Trăiește din plin aventura, cu inima plină de bucurie, dar atunci când va sosi ceasul să treci la singura aventură autentică, darul total lui Dumnezeu, acceptă.

„Miros de gust” de Ghimeş

Claudia Stan Exerciții spirituale după Ignațiu de Loyola… Adică retragere, linişte, dialog cu Dumnezeu. Un timp privilegiat pentru a-l întâlni pe Isus… rugăciune, contemplație, meditație, slujire, consolare, dezolare, comuniune… adică drumul anevoios, dar plin de bucurie, al uceniciei… Dar şi un loc special, viu, care cheamă pacea pe nume… Ce „miros de gust” are Ghimeşul, cu cabana lui din vârf de deal?                         Ghimeşul are ochi de iarbă translucidă ca

Un zâmbet şi-o floare, sau despre cum natura ne apropie de Dumnezeu

Liana Gehl Mă uitam azi pe Facebook la un share trimis de Luca, băiatul meu. Erau vreo 5-6 poze cu copii din ţări sărace, iar dedesubt comentariul: „No clothes, no cell-phones, no expensive toys. And yet, look at their smiles! They are happy! What have we done wrong?” (N-au haine, n-au telefoane mobile, n-au jucării scumpe. Dar ce zâmbete! Sunt fericiţi! Noi – unde am greşit?) Da, avea dreptate: copiii ăia plesneau de fericire. Noi de ce nu suntem aşa?

Dumnezeul munților veșnici

Pr Dan Suciu Te dai jos din mașină, pui bocancii, iei rucsacul și începi să mergi. Intri în pădure, începi să urci, respiri, asculți, privești. Simțurile încep să se limpezească. Fără să știi cum, fără să te gândești la ceva anume, te deconectezi treptat de la presiunile pe care le aveai cu două ore înainte. Revii la prezent pur și simplu. Apoi, de-a lungul drumeției, se nasc gânduri noi, idei proaspete, soluții necăutate. Cele mai bune idei mi-au venit la

„Parabola” celor doi broscoi

Marius Taloș SJ                 Cunoașteți povestea celor doi broscoi? Repet: nu unul, ci doi; și dintre care scapă doar unul, dar cu unt și nu cu un sărut; și nu de o frumoasă zână, ci salvat chiar din… smântână! Dacă nu v-ați descurajat deja, vă „recit” mai departe povestea, cu iz de fabulă și miez de parabolă. Așadar:  „Am auzit cum în smântână Căzură odată doi broscoi, Din oală nu puteau ieși, Era

Săritura în oceanul lui Dumnezeu

Guy de Larigaudie Totul s-a întâmplat pe una din aceste insule parcă semănate de o mâna cerească peste Pacific, al cărei nume e deja o melodie. Urcasem împreună cu câțiva localnici până la jumătatea muntelui, într-un loc în care un torent formase mai multe cascade într-o adâncitură a stâncilor. Apa era rece, plăcută ca o mătase pe piele. O tahitiană mai îndrăzneață decât ceilalți a urcat pe o stâncă de șase-șapte metri care ieșea în exterior, într-o surplombă. Zveltă, armonios colorată, silueta sa

Terapie cu stele

Ion Cosmovici Lucrurile se schimbă atât de rapid în jurul nostru, încât la un moment ne poate apuca cea mai reală senzaţie de ameţeală. Ne mai reparăm cu un masaj, o terapie sau o discuţie de seară, dar uneori avem nevoie să găsim acel Real Thing care să nu fie un slogan inventat de o agenţie sau un plastic de aruncat la coş. Un lucru care să nu se schimbe, orice ar fi. Care ar fi acel lucru real pe

« Older Entries