3 S(ens)-uri pentru care îl iubesc pe Karol cel Mare

Claudia STAN

Karol cel Mare, așa îl numește ziaristul Domenico del Rio pe Papa Ioan Paul al II-lea. E mare pentru că a știut să se facă mic, după îndemnul Domnului și Învățătorului. A știut să-l arate pe Cristos, nu pe sine, să-l predice pe Isus răstignit și înviat, cu forța și tenacitatea pescarului de oameni Petru, al cărui urmaș a fost.

 

Ce i-a spus inimii mele, care în timpul pontificatului său a început să-și caute Domnul și Învățatorul, acest polonez cu chip de icoană? Pentru ce îl iubesc?

 

Pentru 3 S(ens)-ri pe care le-a imprimat drumului mei de credință:

 

  • Speranță – M-a cucerit nu atât faptul că a știut să dea speranță în cele mai întunecate circumstanțe, cât inepuizabila sa capacitate de alimenta această speranță din Izvorul speranței, care este Persoana lui Isus. Sunt nenumărate mărturiile despre rugăciunea lui Karol cel Mare: rămânea ceasuri întregi în Adorație, în meditație, netulburat de cele exterioare. M-a mișcat în chip special relatarea unei întâlniri „între patru ochi” a patrologului Cristian Bădiliță, care, aflat pe străzile unei capitale europene în timpul unei vizite a Sfântului Părinte, și-a încrucișat privirea cu a lui, preț de câteva clipe, pentru a pleca de acolo cu sentimentul că văzuse un om care tocmai fusese cu Isus, la Cina de Taină; un om care purta în privire mărturia dumnezeirii gustate în mod nemijlocit, fără artificii și fără cuvinte.
  • Smerenie – Nu mai știu în care vizită apostolică, una dintre oficialitățile statului cu care avea întâlnire la nivel înalt a întârziat. A întârziat substanțial. Diplomații de ambele părți își frângeau mâinile, încercând să găsească o soluție pentru amortizarea acestei stângăcii organizatorice. Ce făcea papa, în timpul acesta? Îngenuncheat la picioarele unei statui a Sfintei Fecioare, se ruga, complet transfigurat, Rozariul: convertea timpul pământesc la dimensiune cerească și-l reda, cu umilință, unicului Stăpânul al timpului și al istoriei.
  • Surâs – Cred că toți oamenii cu adevărat ai lui Dumnezeu au simțul umorului. Și Karol cel Mare l-a dovedit în nenumărate prilejuri. Evoc aici doar o amintire din cartea Cristinei Grigore, Cu zâmbetul în suflet. Papi și sfinți cu simțul umorului: „Papa Ioan Paul al II-lea asculta cu plăcere glume și le povestea, la rândul său, pe cele care-i plăcuseră în mod deosebit. Una dintre glumele preferate era cea referitoare la criza din estul Europei, criză pentru care ar fi fost posibile două soluții: una realistă și alta miraculoasă. Soluția realistă era ca Maica Domnului de la Czestochowa (renumit loc de pelerinaj polonez) să apară deodată cu toți îngerii și sfinții și să inspire imediat o rezolvare; soluția miraculoasă era ca toate națiunile să coopereze”.

 

Speranță, smerenie, surâs: cu cât mai bună ar fi lumea în care trăim dacă am ști și noi să facem din ele împreună-trăire cu Cristos, cum ne-a arătat că se poate Karol „Petru” cel Mare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *