Când nu putem lăsa telefonul din mâna

Viviana DIMCEV

Un articol despre ispitele rețelelor sociale ar trebui să se scrie singur, nu-i așa? E foarte simplu să mergem pe calea bătătorită a moralismului și să ne apucăm de înfierarea lor. Găsim, instantaneu, o puzderie de motive pentru care acestea sunt o ispită. Ba chiar cineva făcuse o analogie la un moment dat: șapte păcate capitale, șapte rețele de socializare, fiecăreia îi corespundea un viciu și așa mai departe.

Ei bine, realitatea e mult mai nuanțată. Chiar acum câteva zile, un grup de mămici pe Facebook a strâns 155.000 euro în șapte zile, pentru o cauză nobilă: susținerea copiilor prematuri de la un spital din București. Online-ul poate mobiliza resurse nebănuite, tocmai pentru că posibilitățile lui de a pune laolaltă oameni din țări diferite, de proveniențe din cele mai diverse, sunt uriașe. Fără rețelele de socializare, nedreptatea imensă făcută de sistemul sanitar britanic bebelușului Alfie Evans ar fi rămas în Liverpool și nu ar fi ajuns până la Papa de la Roma. Sunt doar câteva exemple despre forța acestui tip de dinamică socială care are loc în online. (Între paranteze fie spus, tot rețelele sociale fac posibil și ca acest articol să ajungă mai ușor la voi.)

Și totuși. Nu numai rețelele sociale, dar și TV-ul, de când a apărut și până în prezent, au fost și rămân o mare problemă la capitolul dependențe; și internetul, care a funcționat o bună bucată de timp fără explozia masivă a rețelelor sociale de acum, de asemenea, a atras, încă de la început, în partea întunecată mii de oameni. Parcă totul se amplifică exponențial: e mai ușor să faci bine pe net, dar e mai ușor și să cazi în mrejele răului. Iar răul nu vine din rețelele sociale în sine, ci, după cum spune Isus, din inima omului. (cf. Mt 15, 19)

Atunci, ce e de făcut? Revenim la îndemnurile la vigilență de care e plină Cartea Sfântă: privegheați, fiți treji, fiți vigilenți, stați tari în mijlocul ispitelor. Când apar ispitele? Nu când ne simțim cel mai în formă, când relația noastră cu Dumnezeu și cu semenii merge bine și toți cei din jur ne zâmbesc prietenos. Ci atunci când suntem cel mai vulnerabili, când suntem răniți, obosiți, furioși, copleșiți de vinovăție, frică, gelozie, frustrare sau orice sentiment negativ, pe care, poate, nici măcar nu ne dăm voie să-l trăim până la capăt. Când am fost lezați și nu ne simțim bine în pielea noastră – atunci e momentul în care, inconștient, încercăm să ne alinăm dând ore în șir swipe pe telefon. Să ne ascundem, chiar și de noi înșine, ceea ce simțim.

Telefonul nu pune întrebări, nici nu cere socoteală. E mereu acolo, literalmente la îndemână, ca o apă călduță a mediocrității, în care să ne cufundăm neliniștile, plictiseala, nemulțumirea. Să uiți câteva minute de ambianța plină de transpirație din metrou, sau de așteptările nesfârșite din trafic, sau de faptul că te-ai răstit la cineva, fără să vrei. Telefonul nu-ți cere răbdare, politețe, îngăduință, blândețe. Te deconectează. Nu trebuie să depui efort ca să te relaționezi –navighezi pasiv, te implici cum și când ai chef.

În cazul acesta, a evita ispita ar putea însemna atenția la starea noastră de conectare – evident, nu conectare wireless, ci conectarea noastră cu Dumnezeu, cu noi înșine, cu aproapele. Să nu folosim rețelele sociale ca pansament al disconfortului nostru interior. Sau, dacă le folosim, să fim conștienți că atâta sunt: un pansament. Dacă îl ținem acolo vreme îndelungată și nu umblăm la el, rana riscă să se infecteze. Iar vindecarea se produce numai offline – prin căile bătătorite: liniște, împăcare, odihnă, rugăciune, spovadă, discuții face to face sau măcar telefonice, sport, mișcare, aer curat, căutarea activă a sensului vieții noastre, a face ceva bun pentru ceilalți.

Otilia Mantelers, o persoană interesată îndeaproape de relația copiilor cu tehnologia, scria, cu privire la impunerea timpului dedicat diferitelor device-uri: „Părinții pot face două lucruri: fie să aleagă să se uite încă 10 minute la televizor împreună cu copilul sau să se joace împreună pe telefon sau tabletă, fie să pună o limită, să spună nu: uite acum nu ne uităm la televizor, nu este ziua noastră de electronice. Mami îți spune nu, dar stau cu tine. Deci dacă nu îi dau acel remediu care pe el îl ajută să se simtă mai bine, atunci mă ofer pe mine.” (s.n.)

Numai că noi suntem adulți și nu vine nimeni să ne ia tableta sau telefonul din mână, și să ne pună o limită de încă zece minute. Doar noi ne-o putem pune – și cine verifică dacă trișăm? A se vedea lista de decizii de Anul Nou, dacă nu cumva conține și o rezoluție ca să stăm mai puțin pe rețelele sociale. Care să fie scuturată de praf și pusă, din nou, pe lista de la Revelionul următor.

Și dacă am considera că, atunci când renunțăm la acele încă zece minute de stat pe net, Dumnezeu ne spune: Mă ofer pe Mine. Eu stau cu tine. Nu înseamnă că, gata, închidem telefonul și alergăm în prima biserică ce ne iese în cale, și o să mergem la biserică de câte ori avem chef să stăm mai mult pe Facebook. Mai degrabă, este o conștientizare a faptului că, oricând, în orice clipă a vieții noastre, Dumnezeu ne oferă darul Prezenței lui, al prieteniei lui – care îmbracă forme infinite, adaptate fiecărui suflet în parte.

Și dacă reușim să ne conectăm, în interiorul nostru, la ceea ce El ne oferă – iubirea necondiționată, fără reproșuri și ranchiune, fără a cântări meritele noastre așa cum noi o facem – vom putea să punem o limită și la rețelele sociale, și la alte lucruri. Pentru că aspirația fiecărui suflet – parafrazându-l pe Sfântul Augustin – este să se întâlnească, definitiv, cu Prietenul divin, încă din această viață. Dacă avem această bază, chiar dacă mai ne alunecă picioarele în stânga sau în dreapta, vom putea să revenim pe făgaș. Și nu numai relația – firească sau de dependență – cu rețelele sociale se va așeza acolo unde trebuie, ci și restul lucrurilor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *