Când nu te vezi pe tine însuţi

ANDREI GRECEANU

Postul a fost mereu ceva care m-a intimidat. Presupune un parcurs spiritual de durată, care ar trebui să răscolească profund fiinţa. Presupune o conştientizare puternică a misterului lui Cristos. Niciodată nu mi s-a părut că Postul, şi mai ales Postul Mare, ar fi ceva relativ simplu de făcut, o perioadă în care să fac mai multe fapte bune şi în care să mă rog mai des, de parcă în alte perioade ale anului aş putea şi aş vrea să fiu mai rău sau să fiu mai puţin smerit în faţa Domnului.

Aşa cum am simţit eu, Postul Mare implică a te vedea pe tine însuţi. Dând la o parte cortinele, pietrele şi munţii din cale, să rămâi doar tu, aşa cum eşti, în faţa unui minunat Dumnezeu. Să percepi exact ce a însemnat ca Cristos să se sacrifice pentru fiecare, inclusiv pentru tine. Să te vezi aşa cum eşti, mic, mic ca un grăunte de nisip într-un deşert, mic şi imperfect, mic şi strâmb, şi totuşi înălţat în pofida a ceea ce este tocmai de acest incredibil, minunat sacrificiu. Omul cuprins de treburile sale, omul care nu face această golire de conţinut a spiritului, omul care nu îşi ia timp să se gândească efectiv la ce a însemnat tot, de la intrarea în Ierusalim a Domnului la înălţarea Lui pe Cruce, omul acela nu va putea vedea, şi, cred eu, va rata ceva esenţial.

Omul mic şi conştient de propria micime poate pierde orice voinţă, orice energie. Există această extremă, a smereniei copleşitoare, a unui dispreţ de sine, aproape. Dar dacă la acea smerenie se adaugă gândul că Dumnezeu făcut om s-a sacrificat pentru noi, ca noi să avem o şansă, o direcţie, să putem cu adevărat să ajungem la asemănarea cu El, atunci nu cred că mai poţi cădea în letargie. Aşa de slabi cum suntem, aşa de păcătoşi şi de mici, ni s-a dat o luptă de luptat, o cale de străbătut, calea spre Mântuire, şi nu putem decât s-o parcurgem cu şi mai mare hotărâre când înţelegem, cât poate mintea omenească să înţeleagă, ce a presupus deschiderea acelei căi.

De multe ori, însă, nu mă văd pe mine însumi. De multe ori nu mă înţeleg, şi nu am timp sau energie să trec la acea curăţire de distrageri, pentru a rămâne singur în faţa lui Dumnezeu, să mă las cuprins de cele pe care le-am înşirat mai sus. Pentru mine, aşadar, un Post Mare cu folos e cel în care reuşesc să trec peste toate acestea şi să mă pot vedea pe mine însumi.

De ce să fiu atât de egocentric? Dacă mă pot vedea, mă pot apoi pierde. Dacă pot simţi cum sunt, unde sunt, ce sunt, dacă pot simţi acea milă de neînţeles care ne-a salvat pe toţi, atunci ştiu că mă pot pierde, adică mă pot deda luptei pentru Cer. Atunci când reuşesc să mă văd, simt că nu mai sunt singur când mă ridic, când purced la drum, simt că am o putere nouă, pe care vreau să o folosesc pentru a face Binele şi, poate chiar mai mult, pentru a lupta cu Răul. Căci în mine va fi mereu îndoială, slăbiciune, ispită, mereu va fi o pantă la un pas în dreapta căii, la un pas în stânga ei. Dar dacă am văzut, dacă am simţit, atunci ştiu cu ce lupt, ştiu unde trebuie să merg, şi nu-mi rămâne decât s-o fac.

Şi voi cădea, evident, de pe potecă. Dar nu la asta mă gândesc, nu cu asta pornesc la drum. De fiecare dată, pot parcurge mai mult. De fiecare dată, pot fi mai aproape. Ştiu că la capătul drumului este Moartea, iar până atunci nu vei ajunge nicăieri. Totul e să merg. Şi, cu fiecare Post în care mă pot vedea, în care pot înţelege, în care, mai mult decât a înţelege (este imposibil să înţelegi cu adevărat), pot trăi, cu fiecare Post ştiu că e mai bine, că reuşesc să mă ţin mai mult. Sau cel puţin asta sper.

Cu credinţa a ceea ce trăiesc în mine, cu speranţa că pot şi cu iubirea pe care o dau făcând, trăind, luptând. Aşa aş vrea să fiu de Postul Mare. Sper să reuşesc.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *