„Ce am învățat de la Papa Ioan Paul al II-lea?”

Liana GEHL

Aşa suna tema propusă iniţial pentru acest număr al revistei CTFT. Trebuie să spun că la început m-am blocat un pic: părea o întrebare atât de… vastă. Dar adevărul e că din toate, toate lucrurile însemnate pe care Sfântul Ioan Paul al II-lea le-a spus şi le-a făcut, unul mi-a rămas în minte în mod pregnant – şi poate că este tocmai cel asupra căruia el, ca papă, a avut cel mai puţin control.

Din ştirile şi documentarele despre el, precum şi din mai multe cărţi scrise de el sau despre el – la traducerea cărora am avut prilejul să lucrez –, am înţeles că era un tip dinamic, sportiv. Competiţia îi priia şi ştia să se bată pentru o cauză bună – dar întotdeauna cavalereşte, fără a-şi umili adversarul. Era şi un bărbat frumos, o prezenţă scenică; ar fi putut fi actor, ba chiar a şi fost, mai înainte de a alege un alt tip de scenă: altarul.

Am avut ocazia să-l văd şi pe viu pe Sfântul Ioan Paul al II-lea, de două sau trei ori, şi de fiecare dată impresia menţionată mai sus mi s-a confirmat. Însă lecţia cea mai importantă mi-a transmis-o când era de acum un om bătrân, fără frumuseţe, redus la neputinţă, şi care abia mai putea vorbi. „De ce nu-şi dă demisia? – m-a întrebat un prieten. E ridicol…”. Pe moment n-am ştiut ce să-i răspund: era el însuşi un om în vârstă (deşi încă în putere) şi tocmai de aceea întrebarea lui mă contraria.

Un prim răspuns l-am primit când Ioan Paul al II-lea a intrat în agonie şi Piaţa San Pietro s-a umplut de tineri. L-au vegheat neîntrerupt, timp de mai multe zile. Curgerea istoriei parcă se suspendase: toate marile posturi de ştiri îşi încetaseră vorbăria continuă şi prezentau, sobru, mulţimi de oameni care se rugau. M-am gândit atunci că dacă un papă care moare strânge în jurul lui atâta lume, poate nu e chiar ridicol, iar ultimele lui clipe – poate nu chiar atât de inutile pe cât le considera prietenul meu. Dar răspunsul la întrebare mi s-a întregit abia peste mai mulţi ani, când un alt papă – Benedict al XVI-lea de astă dată – şi-a dat demisia. „Demisia?! E teribil!…” – a exclamat atunci prietenul meu.

Ce să mai înţelegi? Ei bine, eu am înţeles în acel moment că amândoi aveau dreptate, că ambele alegeri erau valide. Parcă se vorbiseră între ei, cei doi papi – şi poate chiar s-au vorbit, căci ştim că au fost prieteni. Prin gestul lui, Benedict ne-a învăţat detaşarea, ne-a învăţat să nu ne agăţăm de funcţii, de prejudecăţi sau de spaime. Papa Ioan Paul al II-lea, în schimb, ne-a învăţat cum să ducem boala cu folos, şi cum să murim; ne-a învăţat că fiecare clipă e valoroasă, că viaţa e o luptă – pe care o purtăm diferit, fireşte, de la o vârstă la alta, dar în care nu avem de ce să ne dăm bătuţi.

În acest sens, aş spune că Ioan Paul al II-lea a fost competitiv până la capăt. În tinereţea lui (a devenit Episcop de Cracovia la 38 de ani), el a ştiut să se folosească de orice portiţă pe care i-o deschideau legea, cutumele, relaţiile sau purul şarm personal, „luându-se la trântă” cu secretarii de partid şi cu autorităţile atee pentru a contracara ofensiva comunistă. Ajuns acum la capătul vieţii, acest „papă al tinerilor” a înţeles că venise vremea să fie papă pentru cei bătrâni şi infirmi, că venise vremea să se ia la trântă cu boala şi cu moartea. Obişnuit, deci, să se folosească de orice resursă disponibilă, Ioan Paul al II-lea a văzut în boala şi agonia sa încă un prilej de a da mărturie spre edificarea Împărăţiei lui Dumnezeu. „O.K. – şi-a spus -, acum sunt în situaţia asta: Dumnezeu mi-a dat boala şi suferinţa. Asta pe de o parte. Pe de cealaltă, mi-a dat o acoperire media mondială. Am să mă folosesc de ea pentru cei desfiguraţi de boală, pentru cei singuri şi descurajaţi, pentru muribunzi şi pentru aparţinătorii lor (unde aceştia există sau ar trebui să existe): rude, prieteni, asistenţi spirituali, medicali sau sociali… Vreau să le dau curaj arătându-le că şi eu trec prin asta, ca orice om, că nu mi-e frică, şi că sunt împreună cu ei”. Papa ne-a arătat astfel că agonia şi moartea sunt momente de preţ – ultimul, marele examen, şi nu putem lua, tocmai atunci, notă mică.

Asta am învăţat eu de la Papa Ioan Paul al II-lea. Acum mă rog să mă şi ajute să pot trăi ceea ce am învăţat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *