Cele trei înțelepciuni, Marie-Dominique Philippe

Pr. Dan SUCIU

Aveam 19 ani și eram într-o perioadă de căutări și lipsă de orizont. Am primit de la un prieten o carte a unui părinte dominican, Marie-Dominique Philippe. Cartea avea un nume exotic: „Cele trei înțelepciuni”. Te ducea cu gândul la cele trei muze sau la trei zeițe grecești…
Am deschis-o și nu m-am mai oprit până nu am terminat-o, deși avea peste 500 de pagini și era în franceză. Am avut impresia de a fi trecut de la aerul îmbâcsit al metroului bucureștean la un aer oxigenat pentru minte și suflet.
Am fost impresionat de diversitatea subiectelor despre care autorul vorbea cu aceeași naturalețe și cu aceeași limpezime: de la metafizica lui Aristotel la compasiunea Fecioarei Maria, de la la felul în care se face discernământul unei vocații la chestiuni actuale legate de angoasă sau bioetică, de la Nietzsche și Marx la Toma de Aquino și Papa Ioan-Paul al II-lea.
Deși convorbirile abordau teme atât de variate, nu aveai deloc impresia unei harababuri și nici a vreunui sistem rigid. Cartea respira a ordine, dar o ordine plină de viață, deschisă spre a căuta adevărul în orice domeniu (de fapt, întreaga carte era un manifest pentru această noțiune nouă, care te intrigă, de căutare a adevărului) și cu momente de contemplare. La unele capitole erai incitat să aprofundezi, la altele rămâneai în tăcere cu impresia că te-ai apropiat de Dumnezeu.
Pe fondul unui sentiment de doctrină sănătoasă, descopeream o mulțime de subiecte noi sau tratate altfel: arta și munca (de obicei, preoții nu vorbesc despre artă), prietenia (cea mai înaltă experiență umană, independent de morala creștină), inteligența (făcută pentru a-l descoperi pe Dumnezeu prin propriile ei căutări), legătura dintre apostolul Ioan și Isus, ultima săptămână a vieții lui Cristos și misterul înmormântării sale etc.
Cartea mi-a deschis mai multe orizonturi și a fost astfel exact ceea ce îmi trebuia: cartea potrivită la momentul potrivit.
– Un orizont în filosofie: tot ce există era interesant și merita să fie studiat. Această căutare personală era vocația și misiunea inteligenței, deci a fiecărui om. În ea consta filo-sofia (iubirea de înțelepciune), înainte de a fi studiul nenumăraților filosofi cu opinii complicate și contradictorii despre orice subiect. Și, de fapt, părintele Philippe părea să se miște foarte liber (din punct de vedere intelectual) prin această junglă de doctrine filosofice, în care – să fim sinceri – se împotmolesc aproape toți cei care se apucă de filosofie.
– Un orizont în teologie: mai citisem din sfântul Toma, dar erau atât de raționale tratatele și folosea atâția termeni complicați, încât nici nu înțelegeam despre ce vorbea. În carte era tot o teologie înaltă, dar măcar aveam un început de drum accesibil: dacă Dumnezeu vrea să-i vorbească omului, e important să-i cunoști cuvântul și să încerci să-l primești cu o inteligență cât mai trează, curată, perspicace. În plus, teologia expusă de părintele Philippe păstra un echilibru rar între cruce și Înviere, deci între încercări-lupte-înfrângeri și har-extaz-glorie. De altfel, ceea ce povestea în carte despre viața sa se confirma această legătură.
– Un orizont în viața interioară cu Dumnezeu, așa-numita înțelepciune mistică, titlu pompos, dar care voia să spună că Dumnezeu luminează și conduce din interior orice suflet care îi cere asta. Nu era vorba de iluminisme, deoarece realismul experienței și discernământul teologiei îndeplineau un rol de filtru, pentru a nu confunda imaginațiile noastre cu chemările lui Dumnezeu.
De fapt, cartea aceasta a fost începutul celui mai bun drum de formare personală și spirituală pe care l-am găsit până azi.
Au trecut 23 de ani de atunci și multe s-au întâmplat între timp. Se pune însă o întrebare legitimă (pe care mi-o pun și eu): „Bine, dar acum, azi, cum stai cu înțelepciunile? La câte ai ajuns: două, trei, patru?”
Deja în anii de studenție, prietenii cărora le vorbeam cu înflăcărare despre carte mă luau uneori peste picior pentru a mă liniști: una e să citești despre înțelepciune și alta să te crezi deja înțelept. Din fericire mai am prieteni care mă mai aduc și astăzi cu picioarele pe pământ…
Acestea fiind spuse, drumul celor trei înțelepciuni chiar duce la Dumnezeu, nu e o fundătură. Dacă nu ajungi niciodată la capătul său, măcar are avantajul de a-ți păstra o anumită tinerețe și sărăcie sufletești, care mi se par de preț.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *