Cercetașii se roagă

Am rugat câțiva tineri șefi cercetași (grupul AMD București) să ne spună ceva despre rugăciunea lor în timpul săptămânii. Este vorba de tineri de 20-30 de ani, o parte dintre ei căsătoriți și cu copii, alții singuri, unii studenți, alții angajați. Le mulțumim pentru mărturiile lor, pe care vi le prezentăm în continuare.

*

Eram acasă, seara târziu, cu copiii. Eram obosit. Le-am zis copiilor: „Hai, la nani!” Am stins lumina la ei în cameră, apoi m-am așezat și eu în pat, și m-am întins. Atunci am auzit o voce lângă pat: „Tati, facem rugăciunea?”

*

Într-o seară eram obosiți amândoi părinții și, tacit, am fost de-acord să nu facem rugăciunea. Fetița (2 ani) a venit și ne-a întrebat: „Nu veniți să facem rugăciunea?”

*

După căsătorie, am hotărât două lucruri noi pentru mine: să facem rugăciunea în familie și să pregătesc singură mâncarea. O perioadă am reușit să ne ținem de aceste angajamente. După ce a apărut primul copil, lucrurile au devenit mai complicate, după ce s-a născut și al doilea, programul a devenit din ce în ce mai încărcat și, treptat, am ajuns să neglijăm rugăciunea în familie. Acest lucru ne-a afectat, inclusiv în relația de cuplu. Aceasta a durat până când copiii au crescut puțin mai mari (3 și 5 ani) și atunci am învățat din nou să ne rugăm împreună. Copiii vin pe lume nu numai ca să-i creștem noi pe ei, ci și ca să ne crească ei pe noi.

*

Părintele ne spunea într-o predică povestea unui băiețel care credea că tatăl său este cel mai puternic de pe pământ. Într-o zi, l-a văzut pe tatăl său stând în genunchi, în rugăciune. Atunci s-a gândit: „Dacă tata s-a pus în genunchi, atunci, clar, există cineva mai tare ca el!”… Câteodată, așa mi-aș dori să fiu și eu pentru fata mea!

*

Copiii noștri au învățat să ne dea, în afară de pupicul obișnuit, și un „pupic de la Dumnezeu”. Este o mică binecuvântare pe frunte, semnul Crucii, pe care părintele ne-a învățat să-l facem pentru copiii noștri, și ei pentru noi. Acum și la grădiniță, pe culoar, copilul vine să îmi dea acest „pupic de la Dumnezeu”.

*

Când ne mai scapă câte un cuvânt urât și îl aude copilul, ne spune imediat: „Mami! Zi Tatăl nostru!” De unde vine asta? A fost o perioadă în care băiețelul nostru începuse să vorbească urât („prostule”, „nebunule”). Ne-am gândit cum să reacționăm ca părinți. Nu vroiam să îl certăm și atunci i-am spus: „Uite, s-a întâmplat, dar acum să ne rugăm să ne ajute Dumnezeu să vorbim frumos.” Și ne rugam Tatăl Nostru, căci era singura rugăciune pe care o știa deja. Apoi, copilul ne-a servit același îndemn, când ne-a auzit vorbind urât.

*

Când eram mic, obișnuiam să mă rog seara. Am crescut și am încetat să mai fac asta. Apoi, la un moment dat, am încercat să mă rog în mașină, în drum spre serviciu. Mi-am dat seama că rugăciunea îmi dă o stare de pace, pe care nu o aveam fără ea. La un moment dat, chiar colegii de la muncă au remarcat o schimbare în acest sens.

*

În copilărie, obișnuiam să mă rog seara. Treptat, am început să mă rog și dimineața. După ce am crescut, am început să fac seara și o cercetare a cugetului. Adică mă gândeam la ce am făcut în ziua respectivă, ce-aș fi schimbat și ce aș vrea să fac mai bine.

*

Într-o perioadă în care mergeam la biserică pentru întâlnirile de cercetași, nu intram deloc în biserică, mergeam direct în sala de întâlniri. Acum intru să îl salut pe Isus, la sosire sau la plecare.

*

Când mă urc la volan, o rog pe Fecioara Maria să conducă ea cu mâinile mele…

*

Obișnuiesc să mă rog înaintea unor întâlniri care se anunță mai dificile. Îmi fac semnul Crucii și zic un „Doamne ajută!”

*

E un mare pas să ai mintea limpede când te rogi și să pui suflet în rugăciunea respectivă.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *