Despre oamenii care se roagă mult şi sunt foarte bine organizaţi

ION COSMOVICI

Sigur, nu toţi. Dar am foarte clar în minte o listă lungă de oameni care se roagă cu adevărat, sunt cu adevărat în mâinile Domnului, şi în acelaşi timp sunt ca nişte adevăraţi pitici, plini de energie şi nu pierd o clipă. Pare o contradicţie, dar dacă citim lucrările despre abandonul în mâinile Providenţei vedem că nu este o contradicţie în faptul că cel care se bazează pe Dumnezeu face totodată şi tot ce îi stă în putinţă, ca şi cum ar fi singur pe lume. Şi mai am în minte un călugăr bătrân care se culca mai târziu decât toţi călugării mai tineri, era un munte de energie şi nu pierdea o secundă, dar în acelaşi timp se ruga, simţeai asta în capelă, ca un copil.

După un timp, am ajuns să cred că tocmai rugăciunea i-a făcut pe aceşti oameni să aprecieze mai bine valoarea timpului. Şi iată de ce.

Atunci când nu crezi în Dumnezeu sau mai ales nu ai o viaţă de rugăciune, trăieşti într-un fel sau altul în lumea conştiinţei tale, sau a conştiinţei tale extinse. Într-un fel sau altul, timpul se împarte în timp pierdut (rispit, amânat, de uitare, de joc, etc.) şi timp utilizat. Utilizăm timpul, cu planuri, cu strategii, cu agende. Dar nimeni nu poate raţionaliza complet timpul.

Cel care crede şi mai ales cel care se roagă, are acele momente de intimitate cu Dumnezeu, în care apare o nouă conştiinţă. Nu mai e conştiinţa Eu-lui, ci a lui „Tu”. Omul e făcut să iasă din Eu şi să spună „Tu”. Asta ne spune Sfântul Toma din Aquino, anume că cea mai intensă experienţă mistică a omului este să îi spună lui Dumnezeu „Abba, Tată”. În acele cinci, zece, treizeci de minute de rugăciune, sigur că nu ieşi din timp, dar intri într-un alt fel de timp. Timpul cu Dumnezeu, timpul în care spui „Tu” şi auzi că ţi se spune „Tu”, un Tu pe care până acum nu îl cunoşteai. Deci, nu te cunoşteai aşa cum te cunoşti după ce începi să te rogi. (Nu vreau să spun că doar creştinii depăşesc prin credinţă cercul conştiinţei lor, dar vreau să spun că în noua relaţie cu un „Tu” al lui Dumnezeu din rugăciune conştiinţa de sine se schimbă complet, intră într-o dinamică în care relaţia domină autoanaliza).

Şi, deci, când te întorci la cele cotidiene, sigur că apreciezi altfel timpul. Chiar dacă te rogi zilnic doar cinci minute, restul timpului din principiu nu mai e doar pierdut. E o aşteptare. E o pregătire. Dă gust şi valoare acţiunilor. Nu mai pierzi timpul pentru că ştii că timpul acţiunii e o cale spre timpul absolut diferit al rugăciunii. Nu mai pierzi timpul pentru că ştii că timpul este placa turnantă ce comunică cu divinitatea, fie prin acţiune, fie prin orice clipă disponibilă pentru rugăciune. Mai precis, nu îţi mai vine să pierzi timpul, pentru că ştii că timpul lucrurilor se împlineşte, zi de zi, în timpul rugăciunii. Un călugăr spunea într-un eseu: „Omul se chinuie pe acest pământ pentru a transforma inutilul în util, şi totuşi lucrările sale nu vor supravieţui decât sublimate, adică după ce vor fi depăşit nivelul utilităţii şi vor fi integrate în marea liturghie a cerului: viaţa din lumea cealaltă nu va fi făcută decât din gratuitate, care este un al nume al iubirii. ” [1]

Sunt deci trei feluri de timp. E timpul pierdut din punctul meu de vedere, atunci când nu cunosc rugăciunea. Apoi, doi, timpul utilizat, plănuit, mai bine sau mai puţin bine. Si trei: timpul „pierdut” pentru Dumnezeu. De fapt, sunt două perechi: timp pierdut vs. timp utilizat, şi timp utilizat vs. timp „pierdut” pentru Dumnezeu.

Cei care învaţă să piardă timpul pentru Dumnezeu, de fapt cu Dumnezeu, simt altfel timpul. Nu îl mai simt doar cu mintea, pentru a-l organiza, ci şi cu inima. Iau timpul de la rugăciune, de la Dumnezeu, cu inima, şi îl dau soţiei, copilului, muncii. Apoi revin iar la Dumnezeu.

Sigur că astfel, în timp devin foarte bine organizaţi, pentru că nu organizează timpul doar din exterior, cu ceasul şi cu mintea, ci din interior, cu respectul şi cu inima. Din miezul vieţii lor şi cu întreaga lor viaţă. Pentru că ne rugăm cu tot ce suntem.

Şi acei oameni nu fac asta în mod forţat, în mod dur. Am uitat să spun asta la început, dar aici se înţelege mai bine. În mod firesc, oamenii care se roagă folosesc la maximum timpul care poate fi folosit, pentru a gusta apoi, zilnic, timpul care nu poate fi folosit. Da, inutilul e cel care dă valoare completă utilului, pentru că nu este doar o valoare matematică sau economică, ci una cosmică, istorică, completă, valoarea ordinii lucrurilor în lumina lui Dumnezeu. Pe măsură ce ne rugăm, avem apoi liniştea şi puterea de a folosi lucrurile şi situaţiile „spre cea mai marea slavă a lui Dumnezeu”, cum spun iezuiţii.

[1] Maurice Driot, Un sauveur vous est né, Nouvelle cité, Paris, 1979.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *