Dumnezeul munților veșnici

Pr Dan Suciu

Te dai jos din mașină, pui bocancii, iei rucsacul și începi să mergi. Intri în pădure, începi să urci, respiri, asculți, privești. Simțurile încep să se limpezească. Fără să știi cum, fără să te gândești la ceva anume, te deconectezi treptat de la presiunile pe care le aveai cu două ore înainte. Revii la prezent pur și simplu. Apoi, de-a lungul drumeției, se nasc gânduri noi, idei proaspete, soluții necăutate. Cele mai bune idei mi-au venit la munte. Chiar și numai pentru asta aș putea spune că muntele m-a apropiat de Dumnezeu.

Dar uneori este mai mult. E sentimentul unei prezențe inexplicabile, o experiență gratuită atunci când te aștepți mai puțin, imposibil de creat sau de repetat. Dintr-o dată, în fața măreției naturii, ai sentimentul intim, puternic, incontestabil al unei Prezențe.

Aș putea povesti cum la munte, copil fiind, am resimțit pentru prima dată prezența lui Dumnezeu. Sau cum m-am trezit într-o noapte, într-o casă dintr-un sat, aflată în apropierea unor pereți de stâncă de câteva sute de metri, cu sentimentul că era cineva acolo, în muntele din spatele casei. M-am apropiat pe întuneric de fereastră și am rămas mut privind în lumina lunii imensul perete care emana această prezență…

Astfel de experiențe sunt greu de redat în cuvinte păstrând tonul potrivit, fără a cădea în clișee penibile de tipul „energiilor miraculoase din Bucegi”… Dar cum tema acestui număr al revistei este felul în care natura m-a apropiat de Dumnezeu, aș prefera să spun de ce fel de Dumnezeu m-a apropiat natura:

– un Dumnezeu pe care l-am presimțit maiestuos, admirabil,

– un Dumnezeu neatins de oameni,

– un Dumnezeu în fața căruia am avut imediat sentimentul de a fi mic, dar, în același timp și cu aceeași intensitate, sentimentul de a fi iubit într-un fel unic, mai mult decât întreaga natură, și de a fi purtat cu grijă în mâna Lui.

Acest fel de a-l privi pe Dumnezeu nu a dispărut nici când am ajuns la Biserică și am început să mă rog. „Dumnezeul umil” din Evanghelie nu l-a făcut să dispară pe Cel maiestuos. Dimpotrivă, privind la Cristos, uneori exclam și eu cu evreii: Cine este Acesta, de și vânturile și mare îl ascultă?, iar alteori mă minunez cât de ascunsă este în El măreția lui Dumnezeu și îmi aduc aminte de ghicitoarea lui Samson: „Din cel puternic a ieșit cel blând…”(Jud. 14,14) Din Dumnezeul munților veșnici a ieșit Isus Cristos cel blând!

Altfel spus, nu există opoziție între Dumnezeul naturii și cel de la Biserică. Dar, pentru mine, primul gând despre Dumnezeu rămâne legat de măreția și de curăția înălțimilor, și nu de ritual, de apartenența la o confesiune, de vreo icoană întunecată sau o biserică arhiplină. Dincolo de experiența mea personală (inimitabilă, valoroasă pentru mine și atât), același lucru ni-l spune tuturor și Catehismul Bisericii Catolice. Orice catehizare începe obligatoriu cu prezentarea lui Dumnezeu Creatorul lumii întregi, al cerului și al pământului, înainte de a vorbi despre întrupare și mântuire. Cel care s-a făcut om, care s-a răstignit, a înviat și ne-a mântuit, este nimeni altul decât Dumnezeul cel mare, Atotputernicul, Cel dincolo de toate și Creatorul a toate. Cel care este alături de fiecare sărman care suferă, Cel care este prezent în fiecare comunitate care se roagă, este același cu Cel care a privit de pe tronul său munții și marea imediat după ce le crease, și a exclamat: Toate acestea sunt bune! Să facem acum omul, după chipul și asemănarea noastră! (cf. Gen 1)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *