„E rândul nostru”. Un mesaj de la Papa Ioan Paul al II-lea

Ion COSMOVICI

În ultimii ani am stat şi am aşteptat, complet paralizat sufleteşte din cauza a ce ce întâmplă în jurul meu – în biserică sau în afara bisericii.

Am avut şansa să am timp la dispoziţie, poate mai mult decât alţii, pentru a citi şi a medita. În principiu îmi dau seama ce ar lipsi teoretic din biserica locală sau mai în general din lume, ştiu mai ales ce a fost biserica prin modelele mari de oameni şi organizaţii din trecut, şi cunosc nu doar provocările momentului, dar şi lipsa aproape metafizică de şanse de a oferi oamenilor de azi un model de viaţă – atât morală cât şi creştină. Tot ce oferea biserica, si nu doar biserica dar şi tot ce puteau oferi marile personaje din istoria secolului XX despre care vorbim azi, erau nişte modele pentru un alt ritm de viaţă, o altă economie, un alt regim politic, de timp, de spaţiu, alţi oameni şi alte reacţii psihologice. Azi, mai avem doar martirii ca model valabil, da, acolo e simplu intr-un fel. Dar în afara martirilor, pentru viaţa de zi cu zi, nu văd ce aş putea face eu, sau alţii, sau eu împreună cu alţii.

Nu zic că am găsit o soluţie miracol, desi iată că ceva am găsit până la urmă. Într-o seară am răsfoit o carte despre Papa Ioan Paul al II lea, scrisă de cel care a fost fotograful lui personal, şi care se numeşte „La reverede în rai”. Şi undeva între două poze, aproape fără să îmi dau seama, am avut un mic declic. Acel declic pe care îl aşteptam, poate, de ani de zile. Să mă explic.

Până la urmă pe acest papă deosebit noi acum îl privim cu mirare, prietenie şi recunostinţă. Dar nu era deloc în program să devină cine a devenit, pentru oameni şi istoria lor. A fost cine a fost pentru că s-a rugat în mod constant Sfintei Fecioare, a fost totusi şi efortul lui,… nu ştim exact ce a produs „minunea” Ioan Paul al II-lea. Dar e sigur că, păstrând tot respectul pentru Benedict al VI-lea, sau Francisc, sau chiar şi Ioan al XXIII lea, Papa Ioan Paul al II-lea a fost omul secolului XX, a fost un colos care a dărâmat comunismul şi a aprins în suflete speranţa pentru milioane de tineri, de femei, de barbaţi, de laici sau consacraţi. Şi multe altele. Ce vreau să spun e că Dumnezeu prin el a dat un exemplu, direct, la vârful bisericii: iată că un singur om poate schimba multe. Mai există şi azi oameni de care să fii mândru, în biserică, aşa cum biserica a fost mândră pentru secole întregi de Francisc de Assisi.

Acum poate că e mai greu chiar decât în anii 80, dar pentru un altul decât Woityla ar fi fost poate la fel de greu în anii 80.

Aşadar, să ne dăm seama că, aşa cum Dumnezeu l-a ajutat pe Ioan Paul al II-lea cu timpul lui, tot aşa ne va ajuta şi pe noi cu timpurile noastre. Să le găsim secretul, să le aflăm rezolvarea creştinească şi modul în care ne putem îndeplini fiecare misiunea.

Cum… nu ştim. Dar ştim că aceşti oameni care au schimbat secolul XX, şi care l-au dus până la secolul XXI, aşa cum a fost Papa Ioan Paul al II-lea, ne-au transmis ceva.

Unii au discursuri de genul „ne-au transmis” o torţă, o flacără, etc, şi cred că sunt cam lacrimogene astfel de discursuri. Ce ne-au transmis e pur şi simplu efortul sută la sută brut dar sută la sută încrezător. S-au luptat cu lumea lor, cu viaţa lor, cu perioada lor. Nu prea contează ce au realizat până la urmă sau cum, cât contează că au reuşit să ne transmită sentimentul, tocmai pentru că efortul lor a fost vizibil iar apoi s-a încheiat, că a venit acum rândul nostru.

E foarte important să simţi că trebuie să pui mana la căruţă şi că a venit momentul să pui mâna la căruţă. Pe de altă parte, ceea ce e de făcut ne copleşeşte, ne apasă, ne anesteziază. Totuşi, pe măsură ce ne uităm la vremuri apuse în care alţii au reuşit, mesajul lor e foarte simplu de fapt: acum, e rândul nostru.

Cum, nu ştim. Nimeni nu a ştiut foarte bine cum va proceda, atunci când a început să lucreze în interiorul bisericii şi cu harul lui Dumnezeu. Nici Sfânta Fecioară Maria, nici Francisc din Assisi, nici Papa Woityla, nimeni. Este regula creştină: Dumnezeu merge cu noi, dar noi nu ştim nici cum vom ajunge, nici, dacă cineva ne dă o revelaţie despre unde vom ajunge, cum vom ajunge acolo.

Important e să revedem cu alţi ochi bezna care ne înconjoară de ceva ani, stingerea marilor lumini, de la oameni ca Ioan Paul al II-lea până la martirii curajoşi din închisorile comuniste. Ei bine pare ceva trist. Este ceva trist. Tot mai trist, şi acesta a fost sentimentul meu de ani de zile, că nu mai am unde să mă duc  să iau lumină. Că nu mai am pe ce umăr să plâng, la ce scaun de confesional să prind sclipirea de înţelepciune. Că sunt aruncat singur in faţa unei lumi brutale în care nu ştiu ce trebuie să fac, şi nu ştiu cine mi-ar putea spune ce aş putea face.

Luminile s-au stins.

Să înţelegem bine:  e cortina care se ridică în jurul nostru.

Şi nu cred că în istoria bisericii am fost vreodată mai bine pregătiţi, adică deloc, pentru a ne juca rolul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *