Omul din spatele preotului

pr. Dan SUCIU csj

Privită de departe, preoția se vede ca o funcție. Preotul devine atunci „reprezentantul oficial” al Bisericii, identificabil după sutană și/sau barbă, iar discursul său va suna mereu „conform cu dogmele”. Dacă ne apropiem câtuși de puțin, vom începe să vedem și omul. Și de fapt toate funcțiile preotului (transmiterea credinței, îndrumarea spirituală, celebrarea sacramentelor) nu pot fi îndeplinite complet, dacă „omul din spatele preotului” nu e implicat total în ele, la înălțimea misiunii sale.

 

Transmiterea credinței

Personal, credința m-a atins cu adevărat și durabil atunci când am întâlnit, în cei care îmi vorbeau despre ea, oameni: deosebiți, autentici, cu adevărat oameni. Aș aminti trei dintre ei, preoți și nu numai.

– Părintele Horia Cosmovici, fost avocat renumit, fost ministru, fost deținut politic 18 ani. Bătrân, ne primea în apartamentul său împreună cu alți câțiva colegi de liceu, ne trata cu dulceață și un pahar de apă, și ne vorbea. Jumătate din timp ne povestea întâmplări din viața sa și din închisoare, iar cealaltă jumătate ne vorbea despre Cristos, despre Evanghelie, despre sfântul Paul. Ne spunea de ce e important să-ți faci patul dimineața după ce te scoli (și, în general, să faci orice treabă până la capăt), și de ce e important să mergi și să rămâi la adorația euharistică până la sfârșit. Nu a fost prima mea cateheză, dar a fost prima care s-a lipit de mine și a prins ceva rădăcini.

– Bunica dintr-un sat din Ardeal. Dormind odată în aceeași cameră cu ea, la culcare a spus cu noi, copiii, „Tatăl nostru” și „Îngerașul”. Rugăciunile erau spuse de ea la fel de firesc și de dezinteresat cum ne pregătea cartofii copți și laptele acru. Iar bunătatea bunicii (și a cartofilor copți) era garanția cea mai clară pentru tot ce ne spunea ea despre Dumnezeu.

– Pierre Devant, fost parașutist, consilier general într-un orășel francez, fondatorul unei organizații de cercetași și al unei impresionante mișcări de solidaritate internațională. A organizat convoaie umanitare în Burkina Faso, Polonia, Columbia, Sri Lanka, România, etc., de fiecare dată pornind de la zero mijloace materiale. Părea să aibă un rozariu incorporat pe undeva, ne tot bătea la cap cu câte un „Bucură-te, Marie” recitat tare de câte ori avea ocazia, de mai multe ori pe zi… Apoi am aflat că a mers în Liban cu o navă cu ajutoare pentru civili în timpul războiului, și că era pe punte recitând rozariul în timp cădeau obuze în jurul ambarcațiunii sale, și nu s-a întors din drum. De atunci altfel i-am privit devoțiunile la care ne făcea părtași fără de voie… Iar după o lună petrecută alături de el, rugăciunea către Maria a căpătat sens.

Lista ar putea continua cu alții, dar, pe scurt, credința n-a venit prin șabloane, nici prin reprezentanți oficiali, ci prin oameni. Numai când există „densitate omenească” se produce contactul misterios dintre suflete, prin care se transmite vestea Evangheliei, fie că e vorba de preot sau laic. Acest contact uneori dă viață chiar și la ce ai auzit de-a lungul anilor de la alții, într-un mod mai  impersonal.

 

Întâlniri și slujbe

În slujirea sa, preotul are parte de multe întâlniri, cu oameni de tot felul. De fapt, una din bogățiile vieții preoțești este de a fi aproape de oameni în momentele principale ale vieții lor (naștere, începutul vieții de adult, căsătorie, nașterea copiilor, zile de sărbătoare, încercări dureroase, greșeli apăsătoare, ultimele clipe). Când vin la preot, oamenii „se dezbracă” de funcții, deoarece vin să vorbească despre sufletul lor. În mod paradoxal, la aceste întâlniri, preotul pare că trebuie să-și „îmbrace” funcția, pentru a-i asculta nu numai în nume propriu, ci în numele lui Dumnezeu.

Această apropiere de inima oamenilor, cu bune și rele, influențează permanent și inima preotului, fiind o chemare de a privi, de a gândi și de a simți precum Cristos. Nu-i poți spune, ca preot, cuiva care își recunoaște greșelile: „te dezleg de păcatele tale”, și apoi să-i arăți că tu, ca om, nu l-ai iertat. Astfel, preotul este condus să depășească toate concepțiile binare (om bun / om rău), pentru a descoperi o privire care vede împreună mila lui Dumnezeu, răul făcut, slăbiciunea omenească, voința de îndreptare și dreptatea care se cere restaurată. Într-un cuvânt, este privirea lui Cristos, atât de plină de înțelepciune divină și atât de profund umană.

Preotul e chemat să descopere și să reveleze omul din spatele fiecărei funcții (în politică, în lumea muncii, în orice relație). Astfel, preoția este un „aditiv” pentru a crește în omenie, atât pentru preot cât și pentru cei pe care îi slujește. Fiecare slujbă celebrată ar trebui să fie și o întâlnire: nu cu preotul, desigur, ci cu Cristos. Dar această întâlnire cu Cristos nu va avea loc fără să fie și o întâlnire cu preotul, de la om la om.

 

Apropiindu-ne de Crăciun, încercăm să medităm cum Dumnezeu s-a făcut om în Cristos. Omul se află în inima credinței creștine. Papa Ioan-Paul al II-lea spunea la un moment dat că „omul este calea Bisericii” (Redemptor hominis, nr. 14). De aici am putea începe în aceste zile, preoți și laici, o examinare a conștiinței: Cât de mult s-a întrupat Evanghelia în omul din mine?

Un părinte de la Cluj avea obiceiul să răspundă mereu la tradiționalul salut catolic „Lăudăm pe Isus!” numai în felul următor: „Cu fapta, nu cu vorba!”. Am mai putea adăuga: Să-l lăudăm pe Isus… cu omul din noi!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *