Prezența urbană

VIVIANA DIMCEV

Mergeam cu tramvaiul 41 și priveam cum oamenii își făceau cruce în mod repetat când treceau prin fața unui bloc. La stradă nu se vedea nimic, dar în spatele blocului, ca în multe alte cazuri, fusese dosită o bisericuță. Pentru cineva străin de cartier, era un spectacol ciudat: cum se închină din senin lumea în tramvai. Pietate autentică? Superstiție? Ipocrizie? Cine poate ști ce e în sufletul omului care schițează acest gest? De la cruci mari, bine înfipte în umerii celor care le trasează, la morișca de cruci stilizate, repetate în viteză. Intenția fiecăruia o cunoaște doar Dumnezeu.

Un traseu urban pe o linie de autobuz te poate intersecta cu cel puțin trei sau patru biserici. Facem cruce la toate, sau la niciuna? Apostolul Paul spune că cel care nu mănâncă să nu judece pe cel care nu mănâncă. Până la urmă, cel care face o cruce schițează, cât de vag, o dorință de a se apropia de Dumnezeu, chiar dacă poate îl percepe doar ca pe cel care te ajută să îți meargă bine. Poți să nu faci nici o cruce, până la urmă, dacă simți că relația cu El nu are nevoie să fie exteriorizată neapărat acolo, în tramvai sau în taxi.

Dar făcutul sau nefăcutul crucii poate trece la un alt nivel. Acela al gândirii direcționate, al intenției formulate. Chiar dacă nu te manifești exterior, te poți gândi că acela este un loc al prezenței. Poate chiar ai intrat de mai multe ori în biserica în fața căreia treci în drumul spre serviciu sau spre supermarket. Acum nu poți intra, dar știi ce este acolo. Și dacă nu ai mai intrat, tot știi ce reprezintă. E o conexiune cu divinul în jungla urbană, chiar dacă turla obosită abia se vede pe după blocurile comuniste. Nu e pe vârful dealului, ca la țară; cel mai înalt loc din comunitate, punctul de referință. Aici îl vânezi, poate treci pe lângă el și nici nu îl vezi. Dar, dacă îl vezi, dacă îl cauți cu privirea, cu intenția, poate fi deja ca o rugăciune.

Poate uneori poți și intra.

Gabrielle Bossis, o scriitoare și actriță amatoare franțuzoaică, a primit darul de a auzi în viața de zi cu zi vocea lui Isus. În mijlocul activităților cotidiene, ea se conversa cu Domnul fără ca cei din jur să bănuiască ceva. La un moment dat, fiind în oraș și trecând prin fața unei biserici, a auzit: „De ce nu intri să mă vezi? Dacă am ceva să îți spun? Dacă ai trece prin fața casei celui mai intim prieten, nu ai merge mai departe fără să intri, plină de bucurie. Chiar ți-ai aranja drumul în așa fel încât să ai pe traseu locuința sa. Și totuși, acest prieten intim nu te așteaptă cu o dorință atât de puternică precum Mântuitorul tău. Intră. Nu ai să întârzii. Vezi cât de mult te iubesc.”

Un minut, poate, rupt din alergările orașului, în care doar răsufli într-o prezență mai mare decât poți înțelege. Poate nu ai nicio trăire deosebită, simți doar oboseala și ești copleșit deja de povara zilei; de afară se aud claxoanele și sirenele ambulanțelor, dacă biserica e la bulevard; cineva dă cu mopul pe jos. Dar acel minut scos din traiectoria obișnuită a cotidianului poate conta, în moduri pe care nu le deslușim, în balanța de har care ne înclină viața în direcția bună, chiar atunci când ni se pare că nu mai vedem lumina.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *