Răbdarea lui Dumnezeu

 

Liana GEHL

Dicţionarul limbii române spune că răbdarea este „capacitatea firească de a suporta greutăți și neplăceri fizice sau morale; puterea de a aștepta în liniște desfășurarea anumitor evenimente”. „A răbda”, potrivit dicţionarului, înseamnă „a suporta (fără împotrivire și cu resemnare) greutăți, neplăceri fizice sau morale; sinonim cu a îndura”.

Unii spun că răbdarea e o virtute, dar în privinţa asta am unele îndoieli. Ca persoană care se remarcă îndeosebi prin răbdare, ştiu că poate fi un defect – vecin cu tărăgănarea –, la fel de bine cum poate fi şi un dezavantaj, căci alţii poate vor profita de tine în baza zicalei „mămăliga nu face explozie”… De aceea, mă gândesc des la problema răbdării: e o calitate, e un defect? Ar trebui să o cultiv, sau mai degrabă să o temperez? (dacă se poate „tempera” aşa ceva ca răbdarea).

Aş prefera, totuşi, ca răbdarea să fie o virtute (şi nu o spun doar din motive personale☺). Cred că poate fi efectiv o virtute atunci când e trăită într-un anumit fel: când e trăită cu speranţă. Astfel, cu cât e mai înalt şi mai sfânt obiectul speranţei, cu atât se va sfinţi şi răbdarea. Şi mă gândesc şi la răbdarea lui Dumnezeu: nu îl invocăm noi oare atât de des cu „Doamne, îndură-te de noi!”? Adică: „Doamne, ai răbdare cu noi! Aşteaptă, Doamne (în linşte!, spune dicţionarul) până ce ne va veni mintea la cap”… Însă, când e vremea să cerem ceva, câtă răbdare avem noi oare cu Dumnezeu? În acest sens – sau, mai bine zis, în aceste amândouă sensuri –, aş vrea să vă împărtăşesc o povestire frumoasă, pe care am citit-o într-o carte şi care, cred, ar putea să ne dea o idee despre cum să avem răbdare cu, şi ca Dumnezeu.

 

„Pe când eram copil, un preot misionar a ţinut o reculegere la noi în parohie. Ne-a povestit despre un misionar care se dusese în America de Sud şi a murit acolo. Acest preot fusese trimis din Europa ca să-i evanghelizeze pe indieni şi a muncit eroic pentru a-i aduce la Cristos. În fiecare zi, se urca pe catâr şi pornea prin munţi, mergând din sat în sat, îmbrăcat în reverenda lui neagră. Dormea pe pământul gol, suferea de foame şi de sete, era pişcat de ţânţari, dar nu se lăsa. De fiecare dată când ajungea într-un sat, învăţa şi predica Evanghelia ziua întreagă, adresându-se oricui voia să-l asculte. Era un lucru greu, pentru că în fiecare sat se vorbea alt dialect. De cele mai multe ori nu avea niciun succes. Unii îl ascultau politicoşi, o vreme, dar numai foarte puţini au îmbrăţişat credinţa catolică şi au cerut Botezul.

A tot lucrat aşa cu lunile; apoi lunile s-au transformat în ani, anii în decenii. Trecuseră de acum treizeci de ani, şi într-o seară preotului i s-a făcut foarte rău pe când se afla într-un sat de munte. Dându-şi seama că e pe moarte, i-a spus tânărului indian care-l însoţea în călătoriile lui din sat în sat: «Am fost un eşec. Am încercat să-l aduc pe Isus lumii, dar lumea nu l-a primit. Domnul să se îndure de mine. Domnul să se îndure de noi toţi!». Apoi a murit şi a fost îngropat pe muntele acela.

Cam patruzeci de ani mai târziu, într-un alt sat de munte din regiunea respectivă, un mare şi puternic şef de trib zăcea în coliba lui pe patul de moarte. Cum stătea aşa întins, gândindu-se la soarta lui de muritor, şi-a amintit deodată ceva din copilărie. Şi-a amintit de un om alb îmbrăcat într-o sutană neagră, care venise în satul lor şi le vorbise despre un Dumnezeu puternic, pe nume Isus, care fusese omorât, dar apoi înviase din morţi. Şi omul acesta alb spusese că dacă crezi în Isus şi primeşti apa care te curăţeşte, vei trăi în veci. Şeful a trimis îndată alergători în cel mai apropiat oraş mare, cu poruncă să aducă un om în negru – un preot. Preotul a sosit câteva zile mai târziu, l-a învăţat în grabă pe şef principalele noţiuni ale credinţei catolice, l-a botezat şi i-a dat Sfânta Împărtăşanie. Apoi şeful de trib a murit.

Acum, acest şef nu era doar căpetenia unui singur sat, ci a unei uniuni de zece sate, împrăştiate în toată regiunea. Conform legii lor, religia poporului trebuia să fie aceeaşi cu religia şefului, aşa că indienii au mai trimis şi după alţi preoţi. Ei au venit şi au stat acolo multe săptămâni, învăţând, botezând şi cununând pe cei vii, şi îngropând pe cei morţi. Mii şi mii de suflete l-au primit pe Isus şi credinţa catolică, transmiţând-o copiilor şi nepoţilor lor, până în ziua de azi. Şi toate astea datorită unui singur preot, care a lucrat cu fidelitate, şi apoi a murit crezând că viaţa lui a fost un eşec.”[1]

[1] Adaptare după Brett A. Brannen, Spre mântuirea a mii de suflete, Editura ARCB, Bucureşti 2013, pp. 34-35).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *