Șapte icoane pentru un virus. O meditaţie în izolare cu cei şapte episcopi beatificaţi de Papa Francisc

Ion Cosmovici

Textul va fi completat pentru toţi cei şapte episcopi

Prezentare

După cei 50 de ani de teroare comunistă şi încă treizeci de viaţă tot mai grea, e destul de dificil de acceptat că România trebuie iarăşi să treacă printr-un dezastru ca acesta legat de virus. Nu am suferit oare destul? Dar, ca şi creştini, avem dreptul să ne rugăm şi să îi cerem ajutorul lui Dumnezeu.

Ce să facem? E o regulă a vieţii supranaturale faptul că Dumnezeu iubeşte rugăciunile adresate sfinţilor. Iar în România, avem şapte sfinţi “noi-nouţi”: cei şapte episcopi martiri beatificaţi de Papa Francisc în 2019 la Blaj. În spatele lor sunt desigur sute de mii de martiri, de toate confesiunile, care au murit după ani de zile de închisoare, pentru… o lume mai bună. Ne putem ruga deci acestor noi fericiţi, pentru ca să fie ocolită ţara noastră şi să mai avem o şansă să ridicăm lumea “mai bună” pentru care ei au luptat. Sau măcar să ţinem fruntea sus, şi inima sus, ca ei.

Din toate părţile vin veşti medicale, de la experţi şi politicieni. Sunt necesare, dar inimii cine îi vorbeşte? Să ne rugăm lui Dumnezeu ca să putem primi şi pentru inimă cuvintele despre acest moment al istoriei ţării şi istoriei lumii. E imposibil să faci faţă unei astfel de crize dacă nu găseşti un sens şi o interpretare dincolo de faptele medicale.

În fine, noi ar trebui sa ne temem cel mai puţin de izolare: am avut în România zeci de ani de domiciliu forţat, închisoare politică şi alte forme de izolare. Putem regăsi acum libertatea interioară care este de fapt moştenirea acestor ţinuturi, şi pe care am uitat-o poate în mirajul unui viitor legat de lucruri până la urmă nu foarte durabile.

În acest text găsiţi mai jos:

– Rugăciunea generală spre cei şapte episcopi.

– Câte o poză şi un citat cu fiecare din cei şapte episcopi, cu intenţii de rugăciune.

Când să ne rugăm? Când vrem, când putem. Dar dacă suntem acasă şi avem timp mai mult, e bine să folosim acest timp nu pentru a privi doar ştiri, ci pentru a da un sens curgerii timpului. Acest timp de izolare e o perioadă probabil unică, nu ştim cât va dura şi cum se va termina. E bine să o încredinţăm Domnului şi să îi dăm o coloratură care ţine de lumea spirituală. Nu este deloc inutil să deschidem un jurnal, pe zile, şi să notăm acele lucruri care ţin de suflet

Rugăciunea se poate face în programul firesc: Sculare, prânz, ora 15 (mijlocul zilei), masă de seară, culcare. Sau, programul călugărilor şi al preoţilor: sculare, laude, ora de prânz, vecernie, culcare. Practic la fiecare 3 ore iti ridici ochii spre Dumnezeu.

Sau se poate alege câte un episcop pentru fiecare zi a săptămânii.

Nu e greu să regăsim acum importanţa liturghiei orelor din Biserică.

Concret, se citeşte rugăciunea zilei, apoi textul propus despre un episcop, şi se poate continua apoi în rugăciune, cu rozariul sau altă rugăciune. Cinci minute, zece, mai mult. Ziua, sau noaptea. Când ai timp, când ai nevoie. Se poate citi textul complet al argumentării martiriului.

 

RUGACIUNE

Fericiți episcopi martiri,
cu rugăciunile voastre
țineți aprinsă flacăra speranței Bisericii;
Voi care, pentru a fi asemănători lui Isus, 
ați primit cu răbdare să luați parte la agonia și la Crucea lui, 
și, în unire cu Inima neprihănită a Maicii Sfinte,
ați așteptat cu încredere bucuria Învierii,
însoțiți-mă cu ajutorul vostru, 
ca să primesc harul… (se spune harul cerut)
Ocrotiți-mă întotdeauna să fac binele, să pot ierta, 
și să iubesc Adevărul lui Hristos, 
singurul în stare să mă facă liber.
Amin.

(exista si o alta rugăciune, mai lungă).

 

Iuliu Hossu +

 

În micul antreu, un mic hol, s’a postat soldatul, începându-şi slujba; astfel şi la camera de baie treceam pe lângă dânsul; era fixată plimbare de ½ oră înainte de masă şi ½ oră după masă, în grădină, unde circula alt soldat cu arma încărcată; regulamentul afişat şi jos la intrare, spunea că dacă deţinutul nu s’ar opri la somarea reglementară, soldatul de pază are să tragă.

 

Toate acestea, din mila Domnului, nu ne-au impresionat deloc. Simţeam o mângâiere necunoscută până atunci şi trăiam zilele cu programul nostru intern, sfânta liturghie zilnică, meditaţie, rugăciune, mângâiere în frumuseţile naturii, cu munţii înalţi din jur, şi mai presus de toate, simţind pe Domnul aproape, pe calea pe care ne-a învrednicit să o urmăm, şi a Maicii Domnului caldă ocrotire„. (Iuliu Hossu, Memoriile p 138)

Pe măsurǎ ce dificultǎţile apar ȋn faţa noastră, şi, totodată, pe mǎsurǎ ce acceptǎm dificultǎţile din viaţa noastrǎ, se stabilește ȋnauntrul nostru adevǎrata prioritate, acel reper faţǎ de care tot restul devine secundar. Regulamentele afișate de dictaturi, de oprelişti sau crize au fǎcut sǎ aparǎ de fapt ȋn lume adevǎratul regulament al oamenilor, scris ȋn suflete pentru fiecare epocă şi pentru fiecare încercare. E regulamentul de viaţǎ punctat de mȃngȃierile “Dumnezeului celui viu”, fără de care orice regulament isi dilueaza sensul in timp si devine o cutuma.

Apoi, vine momentul în care, închis în izolare politică, episcopul nu mai poate ieşi să îşi vadă credincioşii: “Este primul an în care n’am mai putut ieşi la vizitaţii, aşteptate cu neastâmpăr îndată ce da primăvara şi duse înainte până toamna târziu, de la Bunavestire, până la Intrarea în Biserică, din luna Noiemvrie; am luat calea neîmpiedicată a sufletului, care cu cât trupul era mai legat, cu atât se avânta în deplină fericită libertate, nelegat nici de timp, nici de depărtare; pe această cale, cum am mai pomenit, am cercetat în rugăciune şi binecuvântare toate parohiile şi filiile şi toate mănăstirile în curs de zece zile, mereu, mereu, fără întrerupere, reluând şirul în cursul anilor, până în ziua de azi. (Memorii, p. 172)

Pe măsură ce lucrurile se complică ȋn viaţa noastră, adevăratul drum al creștinilor devine tot mai clar și mai disponibil: e calea sufletului. Ȋn alte vremeuri oamenii luau calea munţilor, sau calea supǎrǎrii. Dar mai e o cale, calea sufletului, bine bǎtǎtoritǎ de episcopii martiri și de miile de oameni care au ȋnţeles cǎ orizonturile adevǎrate sunt interioare și cǎ durerea ne cheamǎ la a intra ȋn noi, acolo unde deja nu mai este durere.

 

Link: http://www.e-communio.ro/stire8627-argumentarea-martiriului-episcopului-iuliu-hossu

 

——-

Alexandru Rusu +

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

O mărturie dată de părintele Tertulian Langa în procesul de beatificare:

Eram în închisoare la Gherla, sub patul mitropolitului nostru Alexandru Rusu, bolnav. Sub patul lui, paturile fiind supraetajate, făceam un cerc de rugăciune și recitam Rozariul. A intrat comandantul Goiciu, toată lumea s-a sculat în picioare, inclusiv eu, viteazul de mine, m-am sculat în picioare. Episcopul Rusu nu s-a sculat, pentru că nu putea, era infirmizat de boală. Furios, considerând că se află în fața unui afront, Goiciu s-a repezit asupra lui, l-a bușit, l-a bușit, până când a obosit, cu pumnii. În timp ce era lovit, episcopul Rusu zicea: «Dă, domnule, dă, dar să știi că cu fiecare lovitură se înalță la ceruri o rugăciune pentru mântuirea ta».”

Orice veste grea, orice suferinţă care vine peste noi, de la oameni, de la situaţii, e un fel de pumn în gură al realităţii. În aceste zile, loviturile curg una dipă alta. Dar nu e suficient să ne crispăm, să înjurăm, să suportăm animalic toate astea. Putem să ridicăm aceste suferinţe spre cer, spre mântuirea noastră şi a celor dragi. Pentru binele Bisericii, al ţării, al celor dragi, al celor care suferă alături de noi.

Link: http://www.e-communio.ro/stire9010-argumentarea-martiriului-episcopului-alexandru-rusu

  

——

Valeriu Traian Frenţiu +

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Suntem aici ca să suferim”.

Trebuie să cerem lui Dumnezeu eliberarea de suferinţe. Dar trebuie mai întâi să oferim lui Dumnezeu suferinţele, atunci când sunt, câte sunt. Lumea de azi caută eliberarea de suferinţe. Creştinismul are acest lucru minunat că dă sens şi suferinţelor. Oferă şi minuni, eliberări, dar dă şi sens suferinţei.

Acest virus vine la 100 de ani după virusul gripei spaniole. Atunci, în 1917, Fecioara Maria a apărut celor trei copiii de la fatima şi le-a anunţat sfârşitul războiului. Dar le-a cerut: X? Peste un an, doi din cei trei copiii au murit de gripă spaniolă, dar şi-au oferit atât de bine fiecare clipă pentru Dumnezeu şi oameni încât sunt, astăzi, beatificaţi şi apoi canonizaţi ca sfinţi ai Bisericii.

Link: http://www.e-communio.ro/stire8349-argumentarea-martiriului-episcopului-valeriu-traian-frentiu

 

Ioan Suciu +

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Link: http://www.e-communio.ro/stire7164-o-argumentare-a-martiriului-episcopului-ioan-suciu

 

 ——-

Ioan Bălan +

 

——-

Tit Liviu Chinezu +

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Link: http://www.e-communio.ro/stire8367-argumentarea-martiriului-episcopului-tit-liviu-chinezu

 

——-

Vasile Aftenie +

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Concluzie

Materialele de prezentare din cauza de beatificare arată cum aceşti Episcopi au răbdat ani de zile de suferinţe, mii de zile şi nopţi. Putem invăţa de la ei tot ce avem nevoie în acest moment. Avem fotografiile lor: e rar în istoria Bisericii să ai chiar fotografia unui sfânt. Să ne uitam în ochii lor. Să facem print, zoom, să punem o candelă. Din aceste şapte priviri vom avea puterea de sus.

Părintele Matei Boilă din Cluj scria, cu un an înainte de a muri: “Cu strângere de inimă trebuie să afirm: naţiunea noastră va dispărea în viitorul apropiat.
Doar dacă Dumnezeu, în mila Sa, nu ne va pleca capetele în tărână ca să auzim şoaptele celor care au suferit si s-au jertfit pentru Adevar si tara lor si a noastra”. Soaptele sunt ultima şansă, ultima încercare a lui Dumnezeu de a ne vorbi de la inimă la inimă. În pasajul din cartea Regilor în care profetul Ilie e izolat în peşteră, Dumnezeu trece dar nu e în furtună, foc, vânt, e într-o “briză uşoară”. Sau, in traducere mai recentă, în “sunetul unei tăceri adânci”. Soaptele icoanelor din închisori ne pot aduce aminte că avem puterea de a trece prin acest moment.

Dar, cu condiţia să ne reamintim cine suntem, români şi creştini. Eu nu ştiu dacă acest virus este ceva apocaliptic, dar cu siguranţă este este un semn despre ceva mai general decât această criză medicală: nu ne-am unificat cu trecutul. Am apăsat pe acceleraţie, am glumit pe seama bătrânilor care merg la biserică. Dar astfel am rupt legătura cu cei 50 de ani şi cu sutele de mii de martiri ai acestui neam. Doar dacă reluăm legătura, spiritual bieninteles, vom regăsi unitatea interioară şi deci puterea.

Iar dacă citeşti acest text şi nu eşti creştin praticant, cu siguranta însă ai văzut filmul LOTR Aragorn nu a câştigat lupta pana nu a chemat in ajutor chiar şi morţii. In unele lupte ia parte întreg universul. Sigur, era vorba de un film, iar morţii din muntele lui Aragorn erau niste mercenari şi neaveniţi. Azi, nu suntem într-un film: dar în realitatea oribilă prin care trecem, avem în lumea lui Dumnezeu nişte sfinţi adevăraţi, beatificaţi chiar de papa Francisc, care ne pot veni în ajutor. Să lupte cu noi!

 

 

N. Tot părintele Matei Boilă povesteşte cum, în închisoare la Jilava, l-a întrebat pe Monseniorul Ghika „când va veni eliberarea?”. Si el a găsit, în ochii Monseniorului Ghika, răspunsul: puterea de a fi liber orice-ar fi.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *