Săritura în oceanul lui Dumnezeu

Guy de Larigaudie

Totul s-a întâmplat pe una din aceste insule parcă semănate de o mâna cerească peste Pacific, al cărei nume e deja o melodie.

Urcasem împreună cu câțiva localnici până la jumătatea muntelui, într-un loc în care un torent formase mai multe cascade într-o adâncitură a stâncilor. Apa era rece, plăcută ca o mătase pe piele.

O tahitiană mai îndrăzneață decât ceilalți a urcat pe o stâncă de șase-șapte metri care ieșea în exterior, într-o surplombă. Zveltă, armonios colorată, silueta sa învăluită într-un pareo roșu cu flori albe aducea o pată luminoasă pe fundalul întunecat al peretelui. Luându-și elanul, sări în apă cu pletele în vânt.

Nici nu își scoase bine capul din apă că îmi şi strigă râzând cu gura până la urechi:

– Hai, nu sari și tu?

Amorul propriu este o țepușă foarte ascuțită. Șase metri erau mult prea mult pentru capacitățile mele de sărit în apă. Am urcat totuși pe stâncă fără cea mai mică urmă de ezitare.

Am zărit atunci sub mine bazinul scobit de piatră, asemenea unei minuscule cupe de metal. Câteva crenguțe cu frunze, aflate la jumătatea distanței, făceau să pară apa încă și mai departe.

I-am făcut un semn de prietenie frumoasei mele tahitiene și am sărit.

Deodată, printr-un efect optic, am avut impresia clară că nu-mi luasem elan suficient și că voi cădea direct pe stâncă. În câteva fracțiuni de secundă urma să mă zdrobesc de un perete.

Cu adevărat, în astfel de circumstanțe îți trece prin față întreaga viață. Ca un fulger, mi-am revăzut întreaga existență, binele și răul, lumina și umbrele. N-am avut timp de niciun regret, de nicio părere de rău.

Un singur gând ieşea din mine, cu o forță care stingea orice alt sentiment:

– Doamne, nu valorez mare lucru, dar totuși te-am iubit cu multă putere.

Asta a fost tot. Nu mai era în mine nicio urmă a vreunei neliniști. Doar o bucurie imensă.

Apoi am aterizat prozaic în apă, de unde am ieșit puțin amețit și foarte dezamăgit.

Localnicii râdeau încântați. Tahitiana de adineaori bătea din palme. Am râs și eu cu ea. Dar ceva se schimbase în mine. Tocmai înțelesesem că nu contează cu adevărat decât un singur lucru în lume: iubirea bunului Dumnezeu, o iubire imensă, iraţională, o iubire ca a unui copil în adorație în fața mamei sale, o iubire totală care vine să ne cuprindă în fiecare clipă a vieții noastre. Această iubire ca de copil, această minunată iubire va șterge mai tîrziu toate murdăriile noastre și va rămâne singura învingătoare.

(Pasajul, numit „Un plongeon”, apare în lucrarea „Etoile au grand large, Seuil, Paris, 1944 de Guy de Larigaudie, traducerea noastră şi titlul nostru).

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *