Şcoala de răbdare

Ion Cosmovici

Despre moştenirea permanentă a Bisericii Greco-Catolice

La căderea comunismului, am aplaudat cu toţii cortegiul de greco-catolici care ieşeau cu capul sus din clandestinitate, după prin decenii întregi de suferinţă. Şi îi admiram pe acei bătrâni care se bucurau în fine de libertatea de a asculta liturghia în public, fără a se  mai ascunde prin camere de bloc. Dar apoi, în anii 90, părea că am intrat cu toţii, rezistenţi sau nu, într-o epocă complet diferită de comunism, iar unii se întrebau dacă profilul rezistentului creştin din temniţele comuniste mai avea ceva de oferit unei lumi definitiv schimbate. Obiectele şi valorile Vestului aduceau cu ele agitaţie, stres şi relativizare, şi părea că rezistenţa morală şi anduranţa de caracter nu mai erau bune la nimic. A urca ierarhia unor companii, a te forma pentru marketing şi pentru o scară socială care nu se ocupă de morala personală, ci de strategii, de performanţă şi de arta de a construi o bună imagine… toate astea duceau lumea într-o direcţie aparent complet străină de „skills”-urile rezistenţilor greco-catolici. Publicitate, muzică rock, casete video şi internet, ce mai putea să înţeleagă din toate astea „bietul” bunic greco-catolic, aşezat demn în fotoliul lui cu pături învechite? Totuşi, după anii 2000, şi mai ales după anii 2010, tabloul lumii se schimbă.

***

Mai întâi, lumea actuală, chiar dacă nu mai e o închisoare comunistă, nu e deloc paradisul visat în anii 90. Ea devine tot mai mult un adevărat spital, şi local şi global: o rană deschisă la toate nivelele, cu ciocniri de civilizaţii, relaţii sociale dureroase, agresive sau pervertite, vieţi stresate, ruinate şi obosite.

Dacă după 1989 eram mulţumiţi că am intrat în altă epocă, acum vedem că viaţa postcomunistă nu e deloc uşoară şi se transformă cu timpul într-o formă de criză permanentă, care ne ruinează visele sociale şi politice şi ne oboseşte speranţele. Nu e doar o criză economică, e o criză a legăturii sociale şi a încrederii dintre oameni. De ani de zile lucrez cu oamenii ca psiholog, dar lucrez şi cu cărţile, iar studiile mele din ultimii ani tratează în mare parte tocmai efectele negative ale unei globalizări făcute fără mare atenţie la indivizi şi problemele lor specifice de relaţie, emoţie şi împărtăşire. Atât pe teren, cât şi în analiza socială, vedem că lumea de azi devine tot mai des o adevărată rană, iar cei mai mari sociologi ai momentului se ocupă tocmai de efectele destructurante ale globalizării, ale rapidităţii vieţii, ale şocului unor schimbări fără respect pentru sufletul omului. Efectele sunt vizibile pretutindeni: burn-out, hărţire la locul de muncă, anxietate, stres, boli de civilizaţie şi boli psiho-somatice, o societate a riscurilor se ridică sub ochii noştri şi face că viitorul nu mai sună bine deloc, iar prezentul este cel puţin problematic pentru fiecare dintre noi. Durerea este durerea însingurării în faţa a ceea ce sociologul german Ulrich Beck numea „contradicţiile sistemice” produse de şomaj, precaritate, dizlocare şi fragmentare a vieţii.

Ce am mai putea găsi azi ca motivaţie interioară de viaţă? Te scoli deja obosit, şi ai nevoie de foarte mult curaj interior, pe care nici cafeaua sau muzica nu ţi-l mai pot da. Statisticile şi ştirile nu mai fac faţă cu realitatea economică sau politică, din ce în ce mai des, nici manualele de Know How, pe care le-am citit deja, fără să epuizăm criza în care ne adâncim. Citim, dar cu greu găsim răspunsuri care să fie valabile mai mult de două săptămâni. Iar cele mai noi descoperiri de Know-How merg spre arta de a gestiona emoţiile, stresul, de a dezvolta o inteligenţă emotională… de a avea un surplus de inimă, deci.

A găsi pe undeva un rezervor de emoţie.

Aşa încât, dacă rezumăm situaţia din punct de vedere al vieţii concrete, observăm că pentru a trece ziua cu bine avem nevoie de puterea de a rezista agitaţiei, informaţiei contradictorii, drumurilor la bancă sau la administraţie, aşteptării în metrou, stresului de la volan, calculelor interminabile despre bani, alimente, sănătate. Concret, avem nevoie de răbdare. Răbdare la lucrul cu clienţii, la gestiunea unei echipe pe care o conducem, la discuţia cu un vecin neprietenos. În orice clipă a zilei, cel mai important lucru este arta de a aborda lucrurile cu răbdare. Iar apoi, pasul doi, dacă vrem să fim creştini care se poartă cum ar trebui să se poarte un creştin cu aproapele, observăm că foarte greu putem face fapte bune „de răsunet”, greu schimbăm lucrurile şi sistemul atunci când el merge prost. Cel mai des, zilnic, de zeci de ori pe zi, ce putem face e să nu facem rău altuia. Să nu ne enervăm. Marea victorie interioară ar fi să găsim o picătură de blândeţe pentru cei din jur, care de multe ori nu sunt de vină pentru situaţia în care ne aflăm, şi cu care reacționăm de obicei exagerat, superficial, violent, agresiv. Avem nevoie de răbdare şi blândeţe.

***

Apoi, greco-catolicii nu au fost doar rezistenţi în situaţii extreme punctuale, ci rezistenţa lor a fost una de cursă lungă, şi a unei întregi instituţii. Dacă ne aducem bine aminte, ei au lăsat în memoria noastră mai puţin profilul unor îngeri duri şi intransigenţi şi mai degrabă profilul unur oameni plini de răbdare în suferinţe şi plini blândeţe faţă de aproapele, fie el şi un duşman.

E facil să asociezi rezistentul anti-comunist cu psihologia unui voluntarist intransigent, dar nu aceasta e experienţa zilnică pe care am avut-o cu greco-catolicii din clandestinitate. După închisori au mai trecut douăzeci și cinci de ani şi, dacă ne gândim mai atent la acei ani, observăm că greco-catolicii ieşiţi din temniţe nu erau nişte oameni rupţi de realitate şi de problemele altora. Erau nişte oameni buni, cum rar puteai să întâlneşti. Îmi amintesc de preoţii greco-catolici pe care am avut ocazia să-i cunosc, din Bucureşti, Cluj, Arad, Mediaş, Baia Mare, Târgu Mureş. Închisoarea nu îi făcuse crispați, din contră, erau mai atenţi decât alţii la micile detalii ale vieții, la ce trăieşte omul de alături şi la ce-i lipseşte. Fiind lipsiţi de atâtea de ani de zile, erau acum plini de acea recunoștință tipic franciscană care se bucură de tot ce aduce Domnul. Mereu săritori cu un sfat experimentat, cu o poveste veselă, cu o încurajare. Apartamentele de bloc ale preoților pe care i-am vizitat au rămas şi după Revoluţie cu aceleaşi canapele ieftine, alături de care erau aşezate rozarii ieftine de plastic şi icoane de multe ori fără pretenție. Dar toate acele apartamente de bloc comunist străluceau ca soarele în mijlocul acelui oraş, erau locuri de pace, de bună primire şi înțelegere. Acest tip de lumină bună, de căldură sufletească, de bucurie pentru orice veste bună şi compasiune pentru orice suferinţă, mi se pare esenţialul portretului rezistentului greco-catolic.

Dacă ne amintim deci cu sinceritate de marii greco-catolici, preoţi sau nu, care ne-au rămas in inimă, se desprinde un profil: nu rezistenţi clinici, psihotici şi plini de resentimente, ci nişte oameni transfiguraţi, care au învăţat în lunga lor detenţie mai întâi răbdarea. “Răbdarea sfinţilor” de care vorbește cartea Apocalipsei, răbdarea în încercări, răbdarea în miile de momente care fac o săptămână grea cât un an, fiecare pas apăsător cât urcarea unui munte şi fiecare zâmbet o mărturie aproape sângeroasă de creştinism concret. Filosoful francez Jean Guitton, într-o carte despre Ioana d’Arc, distinge între curajul activ, al luptei, şi un curaj mai special, „curajul răbdării”. Este tipul de curaj pe care l-au trăit greco-catolicii  în timpul persecuţiei. Răbdarea în încercări nu e doar o pasivitate, este de fapt un curaj, deci o acţiune, permanentă, grea, obositoare, chiar dacă nu faci concret ceva, ci doar rezişti, rămâi pe poziţie.

Aceasta răbdare, cizelată în timp, a devenit, în nenumăratele scene de iertare şi bunătate faţă de miliţieni, colegi de muncă, vecini sau securişti, o blândețe creştină. Răbdarea se preschimbă, pentru creştini, în ceva mai mult: se transfigurează în blândeţe. Un călugăr dominican spunea într-o reculegere că trebuie să fii foarte puternic pentru că să fii cu adevărat blând. Adevărata blândeţe ascunde o mare putere interioară, şi este ceea ce au adunat în timp greco-catolicii în timpul persecuţiei. Suntem, toţi cei care am avut bunici greco-catolici, martori ai acestor lucruri, şi nu o dată, ci zeci de ani, zilnic, de la ducerea unui gunoi la ghenă până la vorba bună spusă unui vânzător în piaţă. Sub hainele lor nespeciale, bunicii nostri greco-catolici deveniseră maeştri ai purtării speciale a creştinului, care nu spune nimic pentru a atrage atenţia, dar luminează prin blândeţe.

Blândețea celui care iartă orice ar fi, şi despre asta vorbea de exemplu Cardinalul Iuliu Hossu în memoriile lui: „Tot ce scriu şi voi scrie aici, aşa cum pot şi cum se poate, este pentru a Domnului preamărire, care a fost preabun şi preamilostiv, revărsând har şi mângâiere unde cel rău căuta să ne plece şi să ne clatine pe calea sfântă a Crucii. A ierta şi a face binele deaproapelui, pe toţi ni i-a făcut deaproape Domnul, acestea sunt actele suveranităţii noastre cu care ne-a investit Domnul.” A ierta şi a face bine aproapelui era, pentru Cardinalul Hossu, o misiune, misiunea, actul sacru pentru care ei răbdau acele încercări.

Mai mult, poate că Dumnezeu a preluat pentru a transfigura tot ce e spumos şi cald într-un ardelean prin această lungă încercare a Bisericii Greco-Catolice. La un moment dat, eram tentat să-i idealizez pe ardeleni, pentru că amintirile mele frumoase sunt legate de bunicii mei din Cluj, dar acum ştiu că sunt şi oameni pătaţi sufleteşte printre ardeleni, chiar dacă vorbesc la fel de frumos. Dar dacă Dumnezeu nu schimbă natura şi nu sfinţeşte grupuri sau naţiuni „în bloc”, totuşi el transformă natura. Lucrarea lui Dumnezeu preia calităţile unor naţiuni şi grupuri: patriotismul francezilor la Ioana d’Arc, lirismul italian la Sfântul Francisc, sensibilitatea spaniolă la Ignaţiu de Loyola. La fel, poate că în această mare încercare de patruzeci de ani a greco-catolicilor Dumnezeu a ridicat la nivel de fericire creştină – „fericiţi cei blânzi” – ceea ce este o caracteristică atât de plăcută pe plan uman a ardelenilor, de a fi calzi şi ospitalieri.

                                                            ***

Şi deci în această lume rănită şi obosită, tocmai icoanele acelor greco-catolici care şi-au trăit viaţa în persecuţie şi clandestinitate, episcopi, preoţi şi credincioşi, încep să strălucească acum cu o lumină tot mai puternică, devenind tocmai modelul de răbdare şi blândeţe de care avem acum cea mai mare nevoie. Rezervorul de emoţie este tocmai ceea ce episcopii greco-catolici au adunat şi ne-au lăsat moştenire în „banca” nevăzută a Bisericii, pentru câteva secole. Episcopii, preoții, laicii care au trecut prin vieţile noastre, au „biruit lumea”, alături de Cristos, au lărgit inima lor până la graniţele eroismului, pentru a deveni un munte de răbdare şi un ocean de blândeţe. Avem în numele de Vasile, Valeriu Traian, Ioan, Tit Liviu, Ioan, Alexandru, Iuliu, şi mângâierea, dar, mai important, şi modelul care ne lipseşte.

Raţionamentul din anii 90 era că s-au schimbat vremurile şi că suferinţa lor nu mai e de actualitate. De fapt nu e aşa. Tipul noastru suferinţă nu e foarte diferit de tipul lor de suferinţă, în sensul că răbdarea şi blândeţea erau puterea şi măturia lor de atunci, şi sunt nevoia şi mărturia noastră de acum. Iată cum Divina Providenţă face că vremurile scot la lumină viețile acelor oameni, iar în gestul lor de atunci găsim continuarea firească a oboselii de acum. În scrisorile lor de atunci găsim prelungirea nesperată a cuvântului de încurajare care ne lipseşte acum. În următoarele cinci minute, mâine, în metrou, la telefon, exemplul acelor oameni devine răspunsul supra-natural la situaţia noastră de acum.

E un răspuns chiar şi în plan uman. De ani de zile caut să găsesc un model pentru vieţile actuale, sociale şi publice. Îmi este tot mai clar că acest lucru nu mai este posibil în sensul clasic al unui mentor, iar studiile asta arată. De la Margaret Mead care arăta deja din anii ’80 că tinerii nu mai pot prelua experienţa bunicilor ca sfat, trecând prin procesul de individualizare al lui Ulrich Beck sau prin psihologia carierei a lui Krumboltz, se vede că fiecare individ construieşte, trecând prin viaţă, un scenariu mult prea personal şi o poveste mult prea originală pentru a putea primi sfaturi de la cineva despre „Ce” trebuie să facă în viaţă. Dar iată că există totuşi un model, există cineva care ne poate spune „Cum” să facem toate lucrurile, fie că suntem mai sus sau mai jos în scara socială. Rezistenţii greco-catolici ne spun cum: cu răbdare faţă de dificultăţi şi cu blândeţe faţă de aproapele.

Episcopii din pozele alb-negru păreau nişte oameni din alt secol, nişte fiinţe cu nişte „skills”-uri complet depăşite pentru lumea postmodernă. Să ne mai uităm o dată, cu inima: sunt „oamenii acestui secol”. „Skills”-urile lor sunt singurele lucruri de care avem nevoie acum. Aceşti oameni cu sufletul mare nu doar că au lăsat o linie de lumină undeva sus în cerul istoriei, ci au început un drum concret aici jos, în inima omului. Dacă începem să ne punem la şcoala lor, mâine, peste cinci minute, vom schimba lumea, de acolo de unde ea trebuia să fie schimbată: din interior.

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *