Sfântul prieten

Marie PRAGER

În viețile noastre sunt  cuprinse  multe și din cele nevăzute, și nu pentru că nu s-ar cădea să fie dezvăluite, cât mai ales că nu știm a folosi cuvinte potrivite în a le da măsura cuvenită, ele  rămân cumva nerostite undeva în adâncul nostru. Toate acele întâmplări cu oameni și animale, cu munți și cărți, cu frânturi de gânduri bune, și câte și mai câte, ne apar ca sortite unei alte lumi, unui alt fel de viață. Desigur artiștii, mai fericiți muritori fiind, vor izbuti să spună și altora din lumea nevăzutelor, chiar dacă, precum spune apostolul, cam nelămurit și ca într-o oglindă. Un astfel de lucru, greu de povestit, este prietenia, dar mai ales acea prietenie misterioasă dintre noi, cei vii, și încă mergători pe pământ, și ei, cei și mai vii, cei de dincolo.

Când Providența ne așează pe cale un astfel de prieten, care și-a petrecut viața ca un mărturisitor al credinței, ne vine și mai greu a vorbi despre asta. Comoara peste care am dat, mai mult sau mai puțin căutată, cere să fie ascunsă, iar strălucirea ei se arată lumii în iubirea și faptele noastre, dar și atunci doar pentru cei care au ochi care să o vadă!

Sfântul, căci el este prietenul despre care încerc să vă spun, știe să găsească cele mai oportune momente pentru a se face aproapele nostru cel mai aproape. Lucrarea lui este surprinzătoare (oricât de mult învățăm să-i simțim prezența!), și nu încetează să ne arate Lumina care ne luminează. Ȋnsă departe să rezume bucuria întâlnirii cu noi la stări de beatitudine pe care ființa noastră nu le-ar aprecia și nici înțelege pe deplin, sfântul nu obosește să vină în întâmpinarea noastră cu împlinirea dorințelor noastre, vai, atât de pamântești! Asta și din simplul motiv că pentru el granița între pământ și cer a fost una destul de fragilă, iar acum, cel puțin dinspre partea sfântului, lipsește cu desăvârșire. Și poate tocmai asta vrea să spună: îndrăzniți să trăiți cu adevărat, fiți plini de iubire și faceți lucruri frumoase și bune, pentru că acum e timpul vostru pe pămînt, iar locul din cer vă e pregătit!

Pentru ochii sfântului talentatul muzician și nepriceputa gospodină au o însemnătate universală, iar inimile lor sunt tratate cu aceeași gingășie și prețuire, chiar dacă, bineînțeles, în manieră diferită. Iar marele său har pare să fie tocmai acela de a gusta și muzica și supa, cu o sfântă bucurie. Cam așa, timpul nostru intră în veșnicia lui, sau deja veșnicia lui atinge timpul nostru. Și nu ne mai simțim atât de singuri și neajutorați ba, mai mult, începem să fim de-a dreptul minunați! Contrar părerii generale, voi îndrăzni să spun că sfântul nu prea face minuni, dar cred că e teribil de încântat să fie alături de noi, părtaș la viața noastră, dar mai ales la cea mai mare minune: credința în Cristos.

Toate cele trăite în adâncul inimii, sau cântate, scrise, sau desenate, plânse sau strigate, toate sunt înțelese și purtate împreună cu noi, în Cristos. Înaintea Lui, oameni și sfinți, suntem chemați să aducem laudă Creatorului, acolo unde suntem, așa cum suntem. Asta îmi pare a fi grija cea mai mare a sfântului, aceea de a ne reaminti de câte ori îi oferim ocazia, de această chemare la admirație în fața creației și laudă adusă Creatorului. Această înțelegere a rostului vieții, a împlinirii ei celei adevărate, e rugăciunea tuturor sfinților pentru noi, cei aflați încă pe cale. Și cine poate cunoaște mai bine frumusețea drumului, dacă nu acela care l-a parcurs deja? Această întoarcere (sau rămânere?), a sfântului cu noi, are un parfum aparte, pentru că deși drumul fiecărui muritor e altul, sfântul știe să fie alături de fiecare cu o prezență ce amintește de drumul către Emaus. Așa se face că prietenul nostru e gata să ne asculte, dar și să ne vorbească, într-un dialog din care nu iese totdeauna învingător, pentru că sfântul e mai umil decât reușim noi să fim, și desigur, mult mai răbdător, ca unul ce nu mai cunoaște graba! Și despre ceasurile grele care dau peste noi, tot sfântul știe cel mai bine. Atunci până și el pare mai mic și neajutorat, pentru că nu-i așa și el tot om este!? Și poate că tocmai atunci, în cele mai grele clipe, aflăm că prietenul nostru e sfânt cu adevărat, pentru că știe să stea cu noi în fața Crucii, oricare va fi fost aceasta, știind bine ce e durerea și suferința, fără a avea puterea de a ne salva, dar învăluind cu iubire rănile noastre și împărtășind cu noi tot vaietul și întunericul. Dar până la ceasurile grele, sunt cele ale multelor și feluritelor trădări care ne fac să ne simțim jenați.  Sfântul prieten înțelege și ne rămâne alături așteptând în tăcere să prindem curajul de a-i vorbi din nou. Nimic din ce i-am putea povesti nu-l plictisește, și nu doar pentru că are la dispoziție o veșnicie, dar pentru că dincolo de banalitatea poveștilor noastre, el poate să se bucure de minunea din noi!

Aceste firave rânduri despre prietenia cu un sfânt am facut-o cu gândul la cei dragi, între care se numără și Monseniorul Vladimir Ghika.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *