Spiritualitatea lipsei

Pr. DAN SUCIU

Postul începe să -mi placă mai pe la sfârșit.

Prima zi de obicei e ok. După 2-3 zile încep să simt lipsa și o oarecare descurajare la gândul nenumăratelor zile rămase… Începe atunci un proces de transformare lentă, într-un ritm care este mai degrabă al trupului, decât al sufletului. Sufletul ar vrea totul instantaneu, dar ritmul postului seamănă mai degrabă cu cel al semințelor plantate în pământ: durează mai multe zile până apare primul firicel verde la suprafață. E minuscul, dar tocmai acel fir va deveni o floare sau un pom, dacă procesul nu se va opri pe parcurs. La fel e și cu roadele postului. Ajungi la ele numai în măsura în care reușești să ții, cât de cât, postul. Dar pentru asta, trebuie să traversezi lipsa.

 

Nimic important nu se face fără asceză

Lipsa, acest gol din suflet sau din stomac, de perspective sau din portofel, pare contrară tuturor celulelor din trupul nostru. Și totuși, dacă ne gândim bine, nimic important în lumea noastră nu se face fără o anumită asceză. Trebuie renunțare pentru a face performanță în sport, pentru a deveni artist, dar și pentru a face cercetare. Trebuie asceză pentru a face iubirea să dureze într-o familie, și pentru a clădi o comunitate sau o asociație. O patinatoare pe gheață e atentă la fiecare gram pe care îl mănâncă. Un actor repetă sute de ore pentru ca totul să iasă bine pe scenă. Soții renunță numai ei știu la câte, pentru ca dragostea să rămână vie între ei.

Pare să fie o lege a firii omenești. Nu există performanță, nu se ajunge la nimic de mare calitate, nu se dobândește nicio înțelepciune, nu se merge spre nicio desăvârșire fără disciplină, purificare, renunțare, și deci lipsuri.

Omul face parte din aceste plante care nu aduc rod bogat decât dacă sunt tăiate, curățate.

 

Lipsa transformată în îndârjire

Pentru cei cu tendințe spre încăpățânare, lipsa poate duce ușor la o mobilizare. „Mă simt slăbit, vlăguit de post? Doar n-o să mă las învins de câteva calorii în minus! Hai, că știu pentru ce / cine postesc!”

Acest tip de raționament (prezent în filozofia greacă la stoici) e poate discutabil, dar în orice caz, foarte actual. În fața lipsei care ne agresează, apăsăm pe un misterios buton roșu interior, care declanșează un proces de stimulare, pe modelul „dublu sau nimic”.

„În prezența tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor… nu numai că nu te dai bătut, ci dimpotrivă, scoți din ele pofta nebună de a trăi și de a lupta”, scria Nicolae Steinhardt în perioada progoanei comuniste.

Un mare personaj al artei bucureștene îmi mărturisea odată: „Tot ce am făcut important în viața mea, am făcut când nu era momentul”.

Spiritul poartă în el virtualități cvasi-infinite de viață, iar lipsa ne dă ocazia să le descoperim, să pariem pe ele și să le fructificăm.

 

Omul, un hoinar

Nicăieri nu-i ca acasă. De aceea, cei mai mulți își fixează ca scop în viață să-și întemeieze un „acasă”, cu tot ce implică: familie, locuință, bunuri. Dacă ajungi să le ai pe toate astea, se întâmplă un lucru ciudat: tot nu ești împăcat, tot simți că îți lipsește ceva. Și atunci, sau vrei tot mai multe bunuri, sau te resemnezi, sau cauți altceva… Ce? Sfântul Augustin are o frază care merită reținută: „Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne, și sufletul nostru nu-și găsește odihna cât timp e departe de Tine.”

Evanghelia ne învață că suntem făcuți pentru a-l vedea pe Dumnezeu față în față, pentru a găsi în acest dialog în lumină cu El comuniunea deplină și desăvârșirea. Atâta timp cât nu-l văd „cu ochii mei” pe Dumnezeu, sunt încă in via, cum spun teologii, pe drum. Nu am ajuns încă la adevăratul, deplinul „acasă”. Omul în această viață e un hoinar. Lipsa e starea lui firească.

Pentru a o evita, avem tendința să o astupăm cu tot ce găsim la îndemână. Construim „castele pe pământ”. Această tentație e atât de comună, încât nici n-o mai numim mediocritate. Suntem făcuți pentru un bine infinit – și chiar vom ajunge într-o zi la el – și ne resemnăm blazați, cu justificări de genul: „fericirea deplină nu există, nu ne putem permite decât mici bucurii succesive”.

Macha Chmakoff, (psiholog, psihanalist și pictor) dezvoltă această idee:

„Călătorul prin existență își găsește în mod paradoxal starea potrivită, puterea și speranța, prin acceptarea lipsei.

Pentru a scoate poporul evreu din sclavie, Dumnezeu l-a condus în deșert. În acest loc în care lipsește totul, poporul a primit o hrană, mana. Îi era dată în fiecare zi, însă se strica atunci când evreii vroiau s-o păstreze ca provizii pentru a doua zi. Era o hrană misterioasă, chiar și numele ei era tainic: Mana înseamnă Ce este asta?

Această stare în care nimic nu mai e controlat este imaginea lipsei și, începând de aici, condiția fundamentală a oricărei transformări omenești.”

 

Vor posti când Mirele nu va mai fi cu ei

Fiecare lipsă e resimțită mai întâi negativ, ca un gol. Încercăm să-l remediem, reușim parțial, dar rămâne mereu.

Putem avea atunci și o spiritualitate a lipsei. Ea devine o aducere aminte că „patria noastră este în ceruri” (Fil 3,20), în fața lui Dumnezeu, acolo unde sufletul nostru va fi pe deplin împlinit, în toate capacitățile sale de a iubi, în toată dorința sa de adevăr, în toate relațiile noastre cu ceilalți. Nu este numai o intenție pioasă, ci destinația noastră concretă de care ne apropiem zi de zi. Orice lipsă ne poate aduce aminte de această bucurie care se apropie. La fel de adevărată ca și Dumnezeu.

Postul liturgic, voluntar, ne ajută să ne întoarcem la acest adevăr greu de suportat o viață întreagă: încă nu suntem cu Dumnezeu. Ce ne lipsește cel mai mult e însuși Dumnezeu. Așa cum spunea Isus: „vor posti când Mirele nu va mai fi cu ei” (Mc 2,20). În acest post poate crește dorința noastră de Dumnezeu, pentru a deveni treptat o dorință pe măsura lui Dumnezeu.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *