Trei cărți într-una singură sau Muntele cu șapte trepte de Thomas Merton

Marius TALOS SJ

„Cărțile ne pot vorbi ca Dumnezeu, ca oamenii sau ca zarva orașului în care trăim. Ne vorbesc ca Dumnezeu când ne aduc lumină și pace, umplându-ne în același de timp de tăcere. Ne vorbesc ca Dumnezeu când vrem să nu ne mai despărțim niciodată de ele. Ne vorbesc asemenea oamenilor când mai vrem să le ascultăm încă o dată. Ne vorbesc ca zarva orașului când ne țin prizonieri într-o uzură care nu ne spune nimic, care nu ne dă pace, niciun sprijin, nimic de amintit, însă din care totuși nu mai putem scăpa…”

Fiecare dintre aceste feluri de cărți sunt la fel de bine reprezentate în „Muntele cu șapte trepte”, autobiografia spirituală a lui Thomas Merton până în momentul intrării sale în mănăstire. Deși autorul este conștient că nicio carte nu poate ține locul întâlnirilor cu prezențe vii, profuziunea de referințe literare din acest volum sugerează în filigran transfigurarea omului de litere într-un destin înduhovnicit de descoperirea Cuvântului Întrupat.

Deja titlul cărții, prin trimiterea sa la Purgatoriul lui Dante, orientează destinul lui Merton pe un făgaș în care căutările și rătăcirile, suișurile și prăbușirile, întâlnirile și despărțirile sunt modulate progresiv de ceea ce Părinții Bisericii numeau via purgativa, via illuminativa, via unitiva. Iar parcursul acesta se cristalizează prin împletirea recurentă a trei registre definitorii pentru personalitatea atipicului călugăr american: oamenii, cărțile și religiile.

Cum era firesc, la începutul istorisirii stau părinții – în cazul lui, un neo-zeelandez și o americancă – a căror evocare sub formă articulată este întodeauna redactată cu majuscule: Mama și Tata sunt primele personaje cunoscute și, practic, singurele repere consemnate într-un adevărat „jurnal al unui adolescent miop”. De remarcat în acest sens cum pierderea lor timpurie îl va face pe de o parte să-și piardă „busola” într-o mulțime de „derapaje” morale în America și Europa, însă de cealaltă îl va stimula să caute mereu în „amonte”, spre origine, un rost și un chip dincolo de toate deșertăciunile. Și aici capătă o importanță capitală cea dintâi întâlnire personală cu Cristos-Bunul păstor în mozaicul Bisericii Sf. Cosma și Damian din Roma, o întâlnire care-l va face să-și schimbe deviza de până până atunci: „nu cred în nimic”…

Era inevitabil ca același traseu sinuos să se verifice și în hățișurile erudiției sale, pe cât de vaste, pe atât de eclectice: cititorul „Muntelui” de referințe bibliografice rămâne uimit atât de întinderea cunoștințelor sale filosofico-literare, cât și de curajul unor opinii libere de clișee, care frizează iconoclasmul vizavi de valorile consacrate. Astfel, lui Merton nu-i place filosofia abstractă a lui Platon, însă se regăsește în „Spiritualitatea Evului Mediu” sintetizată de Etienne Gilson și Jacques Maritain; are o revelație în ceea ce privește poezia lui William Blake cu intuițiile sale surprinzătoare; îl apreciază pe Hopkins când nu devine prea complicat și vede în „Ends and means” a lui Huxley o carte care-l duce până la granița convertirii. Însă cărțile care aveau să-i jaloneze decisiv evoluția spirituală n-au fost descoperite ci dăruite, și nu de un creștin ci de un călugăr budist: Mahanambrata Brahmachari avea să-i recomande Confesiunile lui Augustin și Imitațiunea lui Cristos scrisă de Kempis.

Și poate că tocmai această surpriză livrescă ne oferă accesul către aspectul cu adevărat paradoxal al evoluției lăuntrice mertoniene: migrația aiuritoare de la quackeri la anglicani, de la ateism la protestantism și mai departe până la religiile Extremului Orient, îl aduce în cele din urmă în Biserica Catolică cu tradiția și universalitatea ei; iar aici, după alte frământări vocaționale care-l fac să oscileze între iezuiți și franciscani, ajunge într-o mănăstire trapistă, Abbey of Gethsemani din Kentucky. Periplul existențial și vocațional al lui Thomas Merton devine astfel emblematic, atât pentru generația lui, cât și pentru a noastră: într-o lume dezorientată poate de prea multe repere, Muntele cu șapte trepte ne arată că totuși ne mai putem găsi „busola”, dar numai cu condiția de a căuta „Nordul” în direcția… Răsăritului Celui de Sus!

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *