Un sfârșit e un început

Pr. Dan Suciu

Am admirat mereu persoanele care au puterea de a o lua de la capăt sau de a începe ceva nou. Le vezi într-un impas și ai impresia că nu vor mai ieși de acolo, cel puțin pentru o bună bucată de timp. Apoi are loc un misterios proces de „reconfigurare a traseului” și, până întorci capul să vezi ce mai fac, ele sunt deja departe pe un nou drum.

„Eu nu mai sunt acolo unde mă crede lumea”, spunea sfânta Tereza cea mică în timpul bolii sale. Cei din jur o credeau aproape de sfârșit, ea era deja lansată într-un nou elan de viață.

„Nu aș fi cel care sunt azi, dacă nu aș fi avut accidentul acela teribil”, îi auzi din când în când mărturisind pe unii. La fel, numeroși sunt cei trecuți prin închisorile comuniste care declară: „Anii de detenție au fost cei mai frumoși din viața mea”.

Cum ar fi să vezi 15 ani dintr-o cariera construită printr-o muncă enormă, distruși într-o singură dimineață? Și cum ar fi, la puțin timp după aceea, să vezi aceeași persoană pornită cu toate motoarele într-un alt domeniu?

Cum de cineva care a pierdut un copil poate după câțiva ani să râdă în așa fel încât să-ți dai seama de pe chipul său luminos că are sufletul plin de viață (chiar dacă suferința e tot acolo)?

Care este secretul? Cum poate deveni sfârșitul un nou început?

*

Făcuți fiind pentru veșnicie, ne-am dori ca tot ce e frumos în viețile noastre să nu se termine niciodată. Dar iată că se termină și, de fiecare dată, acel moment este dureros… Cum ar putea fi altfel? Resimți un gol imens, care cere să fie umplut sau măcar acoperit. Acel gol poate să te dărâme interior sau poate să te oprească pentru un timp de doliu. Dar dacă, treptat, se produce în tine anumită detașare (sănătoasă și sfântă), pierderea respectivă poate deveni începutul unei noi etape de viață și descoperirea unei noi dimensiuni a persoanei tale.

„Eșecurile sfinților sunt rareori scoase în evidență, în vreme ce, în ochii lui Dumnezeu, ele sunt adesea gloria lor…” spunea cineva referindu-se la Monseniorul Vladimir Ghika. Puterea de a o lua de la început revelează ceva din măreția și demnitatea persoanei umane. Încercarea ne sărăcește, dar ceva din noi continuă atunci să stea drept, vertical, liber. E ca și cum omul pierde o parte importantă din persoana sa, dar se regăsește atunci mai mult ca o săgeată îndreptată în sus. Aproape că nu mai rămâne din el decât o direcție, o orientare spre transcendent, dar… oare nu aceasta este vocația sa profundă? Pornind de aici, un alt început este posibil.

Puterea de a o lua de la început vine probabil din faptul că suntem legați cu Dumnezeu. Legătura noastră cu El este metafizică, așadar de cele mai multe ori și în cea mai mare parte ascunsă ochilor noștri, însă reală și mai ales intangibilă. Cu Dumnezeu există numai început, nu există sfârșit. Pe Dumnezeu nu îl putem „pierde” niciodată. De aceea, legătura noastră cu El produce în noi reînnoiri neașteptate, chiar și atunci când omenește nu vedem cum ar fi posibil.

Această legătură este înscrisă și vie în adâncul fiecărei persoane. Ea nu ține în primul rând de cât de mult o conștientizăm, însă, desigur, o spiritualitate autentică, trezindu-ne progresiv la această legătură cu Dumnezeu, ne ajută să trăim tot mai intens aceste începuturi și această orientare spre Cel mai mare decât noi, spre Cel care ne atrage dincolo de noi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *