Dumnezeu vede omul, nu eşecul

Sunt două feluri de eşecuri. Unul mai exterior, când îți faci un plan şi ratezi – pierzi examenul, facultatea, etc. După un timp poți găsi explicații: nu ai mers în cutare loc, sau la cutare job, pentru că trebuia să găseşti alt job, altă persoană, alt proiect. Se pot reface planurile, pentru că Providența are planurile ei.

Dar sunt eşecurile mai grele, cele interioare, cele în care ai impresia că ratezi ceva față de tine, sau aparent chiar ai ratat. Ai risipit, ai consumat viața sau ai făcut ceva cu bună intenție şi, până la urmă, a ieşit prost. Văd cu mintea unele cupluri care au trecut prin lucruri împreună, s-au implicat cu toată dedicarea, dar fiecare făcea ce i se părea lui că trebuie făcut, iar în final îşi dau seama că ar fi trebuit să facă (şi) altceva. Prea târziu? Atunci când sunt doi, poate fi târziu. Atunci când sunt de fapt trei, adică şi Dumnezeu la mijloc, nu e niciodată târziu.

Si aici apare de fapt creştinismul, în acest tip de eşec. Bunicul meu Horia era foarte supărat pe un francez cunoscut care din exces de zel mai scrisese o carte în plus pentru a compara pe Isus cu Budha, Socrate şi încă vreo trei lideri din istorie. Bunicul spunea că Isus nu e un guru mai deştept sau mai frumos: este Dumnezeu Mântuitorul. Iar a-l face guru (chiar şi cel mai mare guru din istorie) înseamnă a-i răpi fişa de post: trebuie să vedem că ne ratăm viața pentru a putea să vedem cine este Isus, “Dumnezeu care mântuieşte”. Si aşa înțelegem citatul lui Vladimir Ghika: “Dacă ai impresia că viața ta e terminată, înseamnă ca nu ți-ai început-o încă”.

Acele perioade care apar la un moment dat ca eşec sunt de fapt frontiera prin care putem trece spre adevărata lume în care trăim, lumea în care Dumnezeu există şi este infinit milostiv. Sfântul Ioan are acel pasaj extraordinar din Prima Scrisoare: “dacă inima noastră ne condamnă, Dumnezeu e mai mare decât inima noastră şi ştie toate”. E foarte interesant citatul pentru că nu spune că Dumnezeu iartă tot sau te consolează sau că poți plânge pe umărul lui pentru că El nu se supără. El doar are o inimă mai mare decât a noastră, deci oricât de reale ar fi sentimentele noastre, ele nu circumscriu niciodată complet sensul unei situații. Si, mai ales, Dumnezeu ştie. Cunoaşterea pare ceva rece. Dar e tocmai ce avem nevoie să auzim când avem impresia că ne-am ratat viața: suntem în fața unui zid, care este concluzia noastră, interpretarea noastră. Care e de multe ori e adevărată… dar nu e adevărul întreg. Doar Dumnezeu ştie tot, miile de fire care ne-au ajutat / condiționat / împiedicat în fiecare zi. El stie că tabloul nu e terminat, că zidul nu e real, că fiecare clipă din această viață este ceva mai mult decât concluzia pe care o tragem despre această clipă.

Există un singur eşec adevărat şi complet. Avem două segmente: de la X la Y, timpul în care am ajuns la ceva ce considerăm ratare. Un an, sau zece. Riscăm să vedem din viață doar segmentul XY. Dar mai e şi AB, de la nastere (A) la moarte (B). Cand începe A, Dumnezeu porneşte cronometrul, iar el se va termina la B. Intotdeauna conteaza AB, şi nu XY, care e mai mic.

Pentru Dumnezeu nu există decât adevăratul eşec, pentru care se joacă tot intervalul AB: pierderea prieteniei cu El. Pierderea relației cu Dumnezeu, treptat sau decisiv. Pe Dumnezeu sigur că îl interesează fiecare clipă din acest interval AB, pe care nu îl vom mai avea apoi, nu îl vom mai recupera.

Se vorbeşte mult de vindecare, dar vindecarea fără regăsirea lui Dumnezeu nu e încă mântuire. Repararea și vindecarea privesc rănile şi fracturile sufleteşti. Mântuirea mă priveşte în primul rând pe mine ca persoană. De aceea, un om care găseşte mântuirea devine liber.

Eşecul este de fapt şansa de a descoperi adevăratul chip al lui Dumnezeu, care este Tată, şi pentru care nimic nu este ratat aşa cum credem noi. Pentru că ratarea se referă întodeauna la ceva ce am făcut. Am făcut prost sau a ieşit prost. Într-un fel sau altul, e vorba despre acțiuni sau consecințele lor.

Omul însă e cineva anume, iar atunci când siguranța, certitudinile, bunurile şi bunul cel mai de preț pentru unii, adică mândria de a face lucruri remarcabile şi eforturi cu sens, toate astea cad în ruină, este momentul ca omul să se descopere pe sine, în sine, dincolo de toate astea. Chiar dacă ai face totul bine, fără eşecuri, e foarte posibil să rămâi mulțumit cu tine şi viața ta, şi să-l ratezi pe Dumnezeu. Fariseul din parabolă era foarte mulțumit cu realizările lui: dar, la uşa templului, pe frontieră, vameşul l-a descoperit pe Dumnezeul cel adevărat şi viu.

Dumnezeu lasă în această lume o frontieră, o poartă, prin care păşim spre El. Mai precis, până la El. Realizările noastre bune ne pot face să rămănem undeva în spate, printre câştigătorii rândului 17, sau 3, sau 2. Eşecul însă ne duce pâna la linie, la poartă, la frontieră. Ne aduce față în față cu Dumnezeu. De multe ori, doar prin eşec putem să ne ridicăm ochii în mod curat şi direct spre Dumnezeu, care e chiar în fața noastră, aproape să fie atins.

Biserica e plină de exemple. Tâlharul de pe cruce, care în trei minute a câştigat paradisul, relația veşnică cu Dumnezeu. Mai este Jacques Fesch, acel francez care a împuşcat pe cineva din greşeală, a fost închis şi se converteşte în închisoarea unde va fi condamnat la moarte. Jurnalul său “În cinci ore îl voi vedea pe Isus” este de fapt o scriere pentru fetița sa. Jacques Fesch este în curs de beatificare în Biserica Catolică, ca model de transformare exemplară. Și încă un lucru: o revelație privată catolică spune că, după moartea lui Isus, Fecioara Maria l-a trimis pe sfântul Ioan să îl caute pe Iuda, convinsă că până şi în acel moment, Dumnezeu îl va putea ierta, dacă va dori iertarea. Ioan a ajuns prea târziu.

Sunt frumoase toate aceste exemple, dar e timpul să experimentăm şi noi aceste lucruri, care sunt valabile şi pentru noi. Eşecul major este un moment în care îți dai seama că ai crescut într-un anume fel, a trecut timp şi nu mai poate nimeni să îți dea o palmă de încurajare pe umăr, pentru că sunt prea multe de povestit sau de dus în spate. E timpul să te pui față în față cu Dumnezeu.

Am înțeles în ultimul timp cât de multe lucruri am ratat. E trist, e înfiorător. Dar, cumva, nu l-am simțit niciodată mai aproape pe Dumnezeu. Când Isus spune “Împărăția Cerurilor a ajuns până la voi”, este pentru că cei cu care discuta erau aduşi chiar până la margine, la linie, la degetul lui Dumnezeu care dă viață, exact cum i-a dat suflu lui Adam. O nouă viață. Cea care nu a început încă, viața despre care vorbea Monseniorul Ghika.

De fapt, dacă ne uităm la realizările noastre, ne vom baza pe ele în viitor. Plecăm, deci, de la noi. Dacă ratăm, ei bine atunci ne bazăm pe Dumnezeu, plecăm de această dată de la El. Dar e bine să ştim că la capătul eşecului nu e prăpastia, ci pragul Împărăției Cerurilor.

Stăm o viață cu realizările noastre, dar ele nu se scot, de fapt, din lumea noastră. Și vine momentul în care ieşim din lumea noastră pentru a descoperi adevăratul eşec sau adevărata realizare: relația permanentă cu Dumnezeu, față de care celalalte relații sunt doar schițe incomplete. E relația pe care o ducem cu noi dincolo de moarte, relația cu R mare, pentru care toate lucrurile din viață sunt făcute şi gândite de Dumnezeu, şi nu invers. Odata ce trecem linia, ca la fotbalul american, am câştigat partida.

La final adaug un video care mie îmi place foarte mult, care poate fi citit în foarte multe chei: discursul lui Al Pacino în rolul unui antrenor de fotbal american, în filmul lui Oliver Stone. Pentru acest articol, scena pe care o pun mai jos vorbeşte de centimetrul care te trece dincolo de linia victoriei. Aşteptăm o viață să facem Touch Down, să atingem lumea celalaltă. Dar Tereza de Lisieux şi ultimii sfinți ai Bisericii au făcut invers: au pus deja pe partea cealaltă a liniei degetul, o sclipire de gând sau o bucată de inimă. Au atins măcar cu un centimetru locul final al existenței: starea interioară în care contează în primul rând relația cu Dumnezeu, indiferent de realizări sau eşecuri. Si apoi au tras după ei tot restul, zi după zi şi an după an, un rest care, printre altele, înseamnă uneori eşec, dar şi realizări, picioare rupte sau coafuri şifonate.

Copyright © | All rights reserved | Powered by wplancer.ro