4. Ziua în care l-am întâlnit pe Isus

Din prima zi în care l-am întâlnit pe Isus îmi amintesc cu o precizie aproape dureroasă două amănunte, două adevăruri pe care nu le înţelesesem niciodată până în acea după-amiază din mai 2003, când am intrat în biserică pentru prima dată cu adevărat.

Primul adevăr: întunecimea mizeriei mele 

Al doilea: infinitul milostivirii Lui

Miezul zilei. Biserica aproape goală. Doar eu şi o bătrână care vinde lumânări. Interiorul este inundat de lumină, o lumină albă, strălucitoare, ca fața lui Isus pe muntele Tabor. Este culoarea pe care de obicei o asociem purităţii, contrastând puternic cu impuritatea din sufletul meu. Băncile stau aliniate cuminţi, inundate şi ele de lumina exterioară transmisă prin tavanul din sticlă şi de lumina interioară din tabernacol. În sufletul meu: un amestec de sentimente contradictorii, neînţelese, de parcă nu e sufletul meu cel care le simte, ci unul străin, schimbat din secunda în care am trecut pragul. Nu ştiu ce caut acolo. Nu ştiu de ce am ales să intru. Nu ştiu nici măcar ce trebuie să fac. Habar n-am de vreo rugăciune.  „Tatăl nostru”, pe care îl ştiu doar vag, pe sărite, este, în capul meu, doar un fel de poezioară-jucărea, ca acelea scrise de Arghezi.. Parcă totul se petrece împotriva voinţei mele.

Gesturile pe care le fac par fireşti, fără să le ştiu de undeva, fără să mi le fi spus nimeni. Pur şi simplu le simt ieşind învingătoare, într-un soi de luptă surdă şi chinuitoare cu mine însămi. Ideea plecării genunchilor în faţa Lui… Prima data în inimă, transmisă apoi lent, membrelor… La început, ele refuză să se îndoaie… Gestul îngenuncherii se asociază în mintea mea cu gândul îndreptat către El, cel de pe crucifixul uriaş din faţa mea. 

„Am venit, iată-mă”. Gândul în sine mă sperie. E ca şi cum admit că El m-a chemat. Nu am smerenia – nici nu ştiu ce e aceea –  să gândesc că nu merit această chemare. Dar am curiozitatea să văd de ce m-a chemat. E o curiozitate trufaşă: Iată cine sunt eu, până şi Dumnezeu mă cheamă…

Culmea, mândria, oricât de mare şi de hidoasă, nu mă poate opri să plâng. Mai întâi câteva lacrimi, apoi un şuvoi de nestăvilit. Plâng şi mă uit la Răstignit. Nu ştiu ce să-i spun, nu ştiu ce să fac, cum să mă port cu El. Doar atât: „Am venit, iată-mă”. Totul pare atât de străin de mine …

Ies pe uşa bisericii ştiind clar alte două lucruri: 1. trebuie să mă întorc cât mai repede şi să rămân mai mult cu El; şi 2. femeia care a intrat în Biserică nu mai există.

În acelasi timp, îmi dau seama că acestea nu sunt gândurile mele, că altcineva mi le pune în minte. Altcineva, cu A mare… Evidenţa această mă sperie… Descoperirea mă ţine trează toată noaptea, pe care mi-o petrec având întipărită pe retină şi undeva în străfundul fiinţei mele, imaginea crucifixului imens, de pe care îmi pare că Răstignitul cuprinde într-o îmbrăţişare cosmică întreaga lume.

Mă trezesc cu gândul că trebuie să ajung cât mai repede înapoi, să-l văd din nou pe El, acolo sus, agăţat pe cruce, deasupra altarului. Din nou, nu ştiu dacă vreau să-i spun ceva… Vreau doar să-l văd. Pentru că, un lucru ştiu sigur, e cea mai tulburătoare şi fascinantă Persoană pe care am cunoscut-o vreodată…

 (de atunci am rămas cu ideea – probabil subiectivă – ca nu întunecimea lăcaşului conduce neapărat spre mistica rugăciunii; mistică e şi lumina, lumina orbitoare, care se insinuează în – atât de adâncul – întuneric al inimii)