7. Cruci potrivite și nepotrivite

Eram într-o regiune din Rusia, aproape de Cecenia, o zonă majoritar musulmană și cu multe incidente teroriste. Împreună cu un confrate călugăr, puneam benzină în mașină. După ce ne-a ajutat, doamna de la pompă ne-a privit hainele religioase în care eram îmbrăcați, ne-a măsurat din cap până în picioare și ne-a spus pe un ton rece: „Și eu sunt credincioasă, dar nu sunt extremistă.” Din felul în care ne-a privit și ne-a vorbit ar fi putut la fel de bine să ne zică: „Plecați de aici, teroriștilor!”

Am rămas mască. Nu era prima dată când aveam parte de astfel de remarci. Ulterior, ne-am gândit mult cum de un simplu semn – haina de călugăr – care ar fi trebuit să transmită mesajul clar al unei persoane dedicate lui Dumnezeu, deci binelui și slujirii semenilor, ajungea să transmită exact mesajul invers: o persoană periculoasă, gata să facă răul cel mai mare celorlalți.

Explicația ar fi că semnele au un sens care depinde de cunoașterea celui care le privește. De exemplu, ne-am chinuit toți să învățăm semnele de circulație, pentru a le recunoaște apoi în trafic. Această regulă e valabilă pentru toate semnele, inclusiv pentru cele religioase. Prin urmare și pentru cruce. 

Altfel spus, sensul crucii depinde de felul în care ai învățat să o privești, din cateheza pe care ai primit-o sau, în lipsa acesteia, din informațiile despre religie pe care le-ai acumulat în cultura în care trăiești. Și cum nu toți oamenii au avut parte de (aceeași) cateheză, e normal să întâlnim tot felul de situații în care crucea înseamnă și transmite, pentru diferiți oameni, mesaje diferite. Observi cum e folosită crucea în unele locuri, știi că nu poți să judeci credința interioară a oamenilor respectivi, și totuși nu ai cum să nu te întrebi: Dar oare ce înseamnă crucea pentru ei? Oare același lucru ca pentru mine? Și, pornind de aici: Există oare vreun sens creștin al crucii, un sens autentic? Există un fel potrivit și unul greșit de a folosi crucea?

Să enumerăm câteva situații:

1. Uneori crucea pare să aibă rolul de  a ne ocroti de rău. Dumnezeu cel bun să-l apere pe nepoțelul meu drag. Crucea de deasupra ușii să ne ocrotească familia și casa. Domnul să-mi dea o călătorie fără accidente și radare pe traseu.
2. Alteori crucea e pusă pentru a ne aminti moartea cuiva. Așa sunt crucile, tot mai numeroase, de pe marginile șoselelor sau de pe potecile de munte. În acest fel, crucea ne amintește sfârșitul: al nostru sau al celor dragi nouă. De multe ori e pusă ca un strigăt de durere al cuiva care nu se poate consola, parcă dorind să mai știe și alții de durerea sa.
3. În anumite locuri, crucea pare să marcheze un teritoriu, o apartenență, iar mesajul ei ar putea suna așa: Acesta e pământul nostru! Aici trăim noi! sau: Aici existăm și noi! În România crucile sunt ortodoxe sau catolice, nu doar simple cruci. Fiecare dintre acestea are o formă diferită, păstrată cu grijă de-a lungul secolelor, de comunitățile respective. Catolicii își fac crucea într-un fel, iar ortodocșii în alt fel. Astfel, la noi poți observa un fel război tăcut al crucilor… și te întrebi dacă crucea mai e semnul unui Dumnezeu care a murit pentru toți păcătoșii…
4. Ajungem și la crucea ridicată pentru a exprima puterea comunității creștine: fixăm crucea cât mai vizibil, să nu treacă nimeni pe lângă ea fără să o remarce. Facem biserica noastră mai înaltă decât cea din satul sau din țara vecină. Toate acestea, pentru a manifesta oare ce?
5. În fine, crucea este expusă uneori pentru a-i educa pe cei care o privesc: în sălile de clasă, între icoanele din casă, în troițele de la răscruci de drumuri. Într-o cultură predominant creștină semnul e bineprimit, dar în țări cu o laicitate mai afirmată se nasc discuții contradictorii și interminabile pe această temă.

Vedem toată bogăția de sensuri pe care le poate lua crucea, în diversele situații. În toate aceste exemple există ceva corect, iar atitudinea fiecăruia se poate justifica, cel puțin până la un punct. Da, Dumnezeu ne ocrotește, Isus ne-a spus asta. Da, crucea manifestă și în același timp întărește identitatea creștină. Da, Dumnezeu e biruitor și puternic, iar semnul trebuie să arate și asta. Etc. Atunci, rămâne oare vreo problemă? 

Da, rămâne o problemă de ordine: atunci când un aspect secundar devine mai important decât mesajul esențial al crucii, într-atât încât acesta ajunge să nu se mai vadă. Când facem asta, Dumnezeu ajunge să fie pus în slujba unui scop omenesc.

Mesajul esențial al crucii nu îl putem afla decât privind și căutând să înțelegem cum a trăit Cristos crucea, care au fost sentimentele și intențiile sale pe cruce. Cristos a avut parte de momente de succes și de putere în viața sa, dar și-a încheiat misiunea pe cruce, dăruindu-și viața. Pentru el crucea a fost mai întâi o realitate, înainte de a fi un semn. 

Crucea este în primul rând semnul unui eșec. Ne place sau nu, ea ne amintește în primul rând de eșecurile noastre, trecute și prezente, de păcatele noastre și ale celor din jurul nostru. Deci nu e nici pe departe despre putere, ocrotire sau identitate.

În al doilea rând crucea ne amintește că în mijlocul acelui eșec, inima lui Dumnezeu ne iubește; că, fără să rezolve problemele, Cristos e alături de noi și ni se dăruiește; că nedreptatea celorlalți și păcatul nu pot stăvili iubirea lui.

În sfârșit, crucea ne vorbește despre Înviere și ne spune că nicio moarte nu are ultimul cuvânt.

Putem astfel să privim  situațiile enumerate mai sus și să le abordăm într-o altă perspectivă.

Crucea ne arată că Dumnezeu ne ocrotește, dar asta nu înseamnă că nu ni se va întâmpla nimic rău, ci că nu vom fi lipsiți de dragostea lui Dumnezeu chiar și atunci când ne va fi rău.

Crucea ne amintește moartea, însă cu blândețe. Moartea nu e niciodată departe, dar nici lipsită de speranța unei vieți dincolo de ea, de speranța regăsirii într-o zi cu cei dragi care ne-au părăsit. 

Crucea ne înscrie într-o tradiție, dar ne face să privim dincolo de ea, spre Dumnezeu care e Tatăl tuturor. Crucea ne amintește că nicio comunitate pământească nu e triumfătoare pentru totdeauna și că asta nu e o problemă. Cum ar putea sta în adevăr o comunitate sub semnul crucii, fără să aibă o anumită deschidere și, implicit, vulnerabilitate?

Crucea ne arată că, înlăuntrul nostru, suntem puternici și că această putere interioară uneori coexistă cu cea exterioară, dar nu neapărat. Atunci când suntem slabi rămânem iubiți de Domnul, iar această convingere ne întărește în încercări.

Crucea ne educă, dar ne amintește că educația se face mai întâi prin cuvânt, prin fapte, prin dăruire personală, și abia apoi prin semne. Crucea ne educă spre dialog, spre slujire, spre a căuta comuniunea, atât în relațiile personale, cât și în societate.

De fapt, devierile pe care le-am amintit mai sus pleacă toate de la bogăția interioară adusă de Cruce şi se pierd apoi într-un detaliu sau altul. Haideți să o regăsim!