Avva Macarie Egipteanul

Ce înseamnă a fi sfânt? Dicționarul spune că „(rar; despre oameni) …duce o viață curată și cucernică”. Dar de ce rar ? Pentru că oferta de ispite este din ce în ce mai bogată și rar auzim despre oameni care ajung desavârșiți pe pamânt. Dumnezeu ne dă însă fiecăruia, în timpul vieții, să întâlnim oameni sfinți. Pe unii Biserica îi recunoaște și venerează ca sfinți iar cei mai mulți rămân anonimi, cunoscuți doar de Dumnezeu. Sfințenia este prin definiție un lucru tainic și, cum spunea Anthony de Mello, „un sfânt este sfânt până știe că este sfânt”. De aceea și recunoașterea sfinților este dificilă, dar sfințenia strălucește din faptele persoanei.

Sfinții nu au vârstă și, indiferent de perioada în care au trăit sau trăiesc, ei ramân repere vii și exemple de urmat. Pe unii îi cunoaștem personal, pe alții, doar din auzite și din scrieri. Patericul Egiptean este una din scrierile despre părinții pustiului Egiptului, plină de învățătură practică, valabilă și în timpurile noastre.

Pentru avva Macarie Egipteanul port o considerație deosebită după ce l-am cunoscut prin intermediul istorisirilor din Pateric. Am trecut în mai multe rânduri peste pasajul care vorbește despre el fără să văd ceva deosebit și, totusi, odată, textul mi-a vorbit mult mai direct.

M-a atras în mod deosebit starea lui de veghe și atenția cu care trăia. Se scrie despre el că lua aminte la cale (calea lui dar și a fraților lui) și l-a văzut de departe pe diavol venind spre el. Fiind un om desăvârșit, nu numai ca l-a recunoscut pe dușman, dar l-a văzut așa cum este el de fapt, l-a văzut ca pe un zdrențuros care nu are nimic de oferit. Cu îndrăzneală,  l-a oprit atunci și l-a întrebat despre intențiile lui. A aflat că se îndreaptă spre pustiul unde locuiau alți călugari, pentru a-i ispiti. Deși sfântul Macarie locuia singur în pustiu, el îi avea la inimă pe frații lui aflați în pustiul vecin. După un timp, iarăși stând de veghe, l-a văzut pe diavol pe când se întorcea și iarăși l-a oprit fără teamă, ca să îl întrebe despre cum sunt frații lui. A aflat că un singur călugăr cade mereu în ispită. Atunci sfântul, lăsând pe diavol să plece, s-a sculat degrabă și s-a dus să îl caute pe fratele căzut pentru a-l întări și ajuta.

Pentru a se apropia de sufletul lui, sfântul se preface căzut și el în ispită și, cu blândețe, îl ascultă pe frate până ce află slăbiciunile lui. Apoi, ca un medic, îl îndeamnă pe frate să urmeze un tratament de post și rugăciune, amintindu-i că nu e singur și Dumnezeu vine în ajutorul celor care îl cheamă. Apoi a plecat de la el.

Iarăși, după un timp, veghind la cale, aflăm că l-a văzut din nou pe dușman îndreptându-se spre pustia unde locuiau frații. La întoarcere iarăși îl oprește pentru a se interesa de starea lor. Cu bucurie primește atunci vestea că de această dată niciun călugar nu i-a mai căzut diavolului în ispită.

Sfântul Macarie este un model de veghe, de blândețe și de atenție la cele ce se petrec în jur. El nu s-a retras în pustiu, între pereții chiliei lui, pentru a se rupe de lume și de ceilalți călugari, ci pentru a fi mai treaz și pentru a-i putea ajuta mai bine.

Cuvântul de îndreptare al sfântului este „…să te îndeletniceşti totdeauna cu gândirea la Dumnezeu. Şi de-ţi va veni ţie gând rău, să nu-l primeşti pe el şi niciodată să nu te pogori cu mintea jos, la cele rele, ci, totdeauna, să iei aminte sus, la cele bune, şi-ţi va ajuta ţie Dumnezeu”.

Acest sfat mi s-a întipărit în minte și încerc să îl urmez în viața de zi cu zi. Ispitele încep printr-un gând și depinde de starea de veghe în care ne aflăm pentru a recunoaște zdrențele gândului, deșertăciunea lui și de a-i întoarce spatele. Ispitele sunt modul prin care Dumnezeu ne pregătește pentru desăvârșire și nu în gând este păcatul, ci în alegerea noastră ce urmează gândului.

Să cerem har și ajutor de la Dumnezeu să fim mereu în veghe și să luăm aminte la cale (calea noastra și a fraților noștri). Și, la fel ca avva Macarie, să recunoaștem că dușmanul nu oferă decât iluzii deșarte, pe când doar Dumnezeu este calea, adevărul și viața.