Biserica (Greco-catolică din România) cu asigurare pe Viață

Într-un timp ce pare prins la mijloc, printre atâtea altele, între nevoia asigurărilor (costisitoare) de tot felul (casă, mașină, călătorie, sănătate, viață…) și dovada garanțiilor (riscante) ce pot fi oferite, aș vrea să vă dezvălui un tip de asigurare inedit, gratuit, fără scadență și fără obligații materiale. E o asigurare primită în urmă cu 25 de ani și care, fără vreo contribuție reală din partea mea, este și azi în vigoare și cu o valoare crescută.

Era pe la sfârșitul primăverii anului 1993. Mă aflam în Seminarul Conciliar (Diecezan) din Madrid, seminarist în anul III, trimis cu bursă de studii la Teologie. Fuseserăm anunțați că vom avea privilegiul de a fi gazda întâlnirii dintre seminariști din întreaga Spanie și Papa Ioan Paul al II-lea, inclusă, la dorința acestuia, în cea de-a patra vizită apostolică a sa în această țară. S-a prevăzut, în acest scop, ca pentru ziua de 16 iunie – o miercuri –  să aibă loc un moment de rugăciune (Laudele de dimineața) în grădinile Seminarului din Madrid (parcă a fost ieri!), cu participarea Papei și a vreo trei sute de seminariști, printre care și eu.

Ziua anterioară, pe 15 iunie, era prevăzută celebrarea Liturghiei în care Papa, împreună cu episcopi din toată Spania, avea să sfințească și să consacre „noua” catedrală a Madridului, Nuestra Señora de la Almudena. Zic „noua” deoarece construcția ei începuse cu mai bine de 120 ani în urmă și a fost nevoie de acest moment pentru a se ajunge la consacrarea ei! (Sper ca la Cluj să ne ajute Providența să nu batem acest record cu catedrala noastră).

Au fost două zile deosebit de semnificative pentru mine, singurul seminarist străin, primul seminarist român și greco-catolic, pe deasupra. Doream mult să-l pot întâlni personal pe Papa. I-am cerut în acest sens sprijinul și concursul rectorului Seminarului, dar mi-a spus clar că nu o poate face, ca să nu facă discriminări, ajutând doar pe unii. „Bine, dar a mai exprimat cineva această dorință ?”. „Nu, dar dacă ar face-o, nu pot interveni pentru toți. Și apoi, cum crezi că va fi posibil într-o asemenea mulțime să poți ajunge chiar tu să-l întâlnești personal ?”. „Bun, dar dacă încerc pe cont propriu ?”. „Nu te pot împiedica”. A fost un răspuns suficient de încurajator pentru mine, căci nu voiam să fi întreprins vreo acțiune împotriva cuvântului Rectorului. Urma doar să știricesc amănunte despre programul vizitei Papei și să închipui o stratagemă pentru a mă putea apropia de el, într-un fel sau altul.

Primul obiectiv util era, așadar, celebrarea sf. Liturghii din catedrala Madridului. Pentru fiecare zi exista un permis anume, personalizat, cu fotografie, în număr limitat, iar pentru categoria seminariști permisele cu pricina erau rezervate doar celor din ultimul an, implicați în serviciul liturgic. Pentru mine, deci, șanse nule, omenește vorbind. Maestrul de ceremonii, pe care îl cunoșteam din parohia unde făceam practică pastorală, îmi spusese că nu mă poate ajuta să intru în catedrală, dar dacă aș fi reușit să pătrund cumva pe cont propriu, o dată înăuntru, mi-ar fi găsit el o „amplasare”, chiar dacă toate locurile corespundeau unui permis.

Mi-am luat inima în dinți și am purces să încerc marea cu degetul. Știam că unul dintre îndrumătorii spirituali ai seminarului nu va merge la catedrala, deși avea un permis personalizat. M-am dus și i l-am cerut. Mi l-a oferit generos deși, spunea el, probabil nu-mi va fi de mare folos, având aplicată fotografia lui. Nota bene: neasemănarea dintre noi era izbitoare sau, dacă altfel spus, o eventuală asemănare între noi ar fi putut sesizată doar cineva cu grave probleme de vedere sau cu o patentată neatenție, el fiind brunet, slab, cu ochelari mari cu ramă neagră, cu figură vag adolescentină în ciuda vârstei, iar eu blond închis, neuscățiv, cu barbă, fără ochelari. Am zis că voi încerca oricum și i-am mulțumit.

Până să ajungi la poarta catedralei erau de depășit patru filtre de polițiști, de agenți speciali de pază și de oameni de ordine predispuși anume. Mi-am luat cu mine alba (stiharul) de la seminar pentru serviciul la altar și mi-am pus-o pe braț. La primul filtru, de polițiști, am profitat de o înghesuială și o breșă făcută de cei mulți care voiau să intre dar erau fără legitimație și, împingându-mă și eu, m-am strecurat ițind de la distanță legitimația și am trecut fără a fi oprit. Al doilea filtru era la poarta de fier, exterioară, a curții catedralei, cu două cordoane de protecție, unul de polițiști și altul de agenți de protecție de la firma PROSEGUR (e important detaliul!). Am încercat să prind un moment prielnic, ca să pot repeta faza de la primul filtru. Nu puteam aștepta nici prea mult și nici nu puteam arăta legitimația pe care ar fi avut tot răgazul să o examineze cu atenție, iar eu să ratez astfel singura șansă. Mi-am văzut sporite șansele când a trecut pe lângă mine un vicar episcopal pe care îl cunoșteam bine și l-am strigat: „Pepe! (diminutiv de la Jose). Sunt aici, uite că nu mă lasă să trec și suntem în mare întârziere”. Vicarul, surprins, m-a salutat afectuos, ai bâiguit ceva de genul că nu știe cum să mă ajute, că îi roagă să mă lase, dar simplul fapt că arăta că mă cunoaște, a atenuat vigilența și îndârjirea cerberilor de la poartă și au consimțit să mă lase dacă arătam legitimația. Am scos-o cu gest tremurând și m-am încredințat Cerului. Au privit-o cu luare aminte, au citit numele (Enrique Gonzalez) s-au uitat la mine și mi-au spus: „Bine, treci, de ce n-ai arătat-o mai repede ?”. Nu-mi venea să cred și mă gândeam în sinea mea că poate era singura dată când eram bucuros de defectele altcuiva, în cazul ăsta de precaritatea vederii lor. Dar când să trec, au strâns brusc rândurile, în urma unui ordin care sista trecerile pentru un timp neprecizat. Nu puteam crede că, după ce trecusem proba cea mai grea, eram din nou la început. Mi-am adunat forțele și tupeul și m-am împins, acum ori niciodată, strigând „Pepe, așteaptă-mă ! Lăsați-mă să trec, că stă după mine vicarul episcopal !”. Pepe era deja de mult trecut… Îmbrâncindu-mă hotărât printre agenții de pază și polițiști, am răzbit și am ajuns la al treilea filtru compus din oameni de ordine și agenți de pază de la aceeași firmă. Mi-am zis că voi avea soarta țiganului la mal, când, pe neașteptate, unul dintre agenți îmi spune uitându-se la brațul meu stâng: „A, bine, e în ordine, treci colega!”. Nu pricepeam, cum așa, „colega”? M-am uitat pe braț și am văzut, năucit, ecusonul firmei PROSEGUR, cu cap de tigru, lipit de vestonul meu. Am ridicat ochii spre cer și m-a umflat râsul: „Doamne, da’ știu că ai imaginație!”. În îmbrânceala de la poartă, unuia dintre agenți i se dezlipise ecusonul cu arici și mi se lipise mie, tocmai pe braț! Inimaginabile porțile Domnului!

Am ajuns la ușa catedralei, unde dau peste ultimul filtru, alcătuit din oamenii de ordine ai arhiepiscopiei care controlau legitimația, confruntând-o cu un tabel nominal, spre a indica locul din catedrală desemnat. Mi-am pus pe mine stiharul și am trecut fără alte gânduri și fără ca cineva să mă întrebe ceva. Văzându-mă în mijlocul catedralei, al nimănui, ceremonierul s-a apropiat spunând: „ai reușit, nu te-ai descurajat, nu credeam!”. Mi-a găsit un loc într-un ungher și am mai fost controlat de două ori (era până și un agent de poliție îmbrăcat în… preot!), dar totul era de pe acum floare la ureche, greul trecuse. Mai dorisem arzător un lucru, dar nu l-am cerut nimănui…, fapt pentru care, cu același binecuvântat și nebănuit tupeu, mi-am „găsit” și un loc între cei desemnați pe sprânceană, pe lista scurtă, să primească sfânta Împărtășanie direct de la Papa și dorința mi s-a împlinit! De acum mă puteau tot descoperi și sancționa, eram mai mult decât mulțumit! La sfârșit Papa urma să-i salute personal pe celebranți și ministranți, cu mine printre ei. Acolo, însă, nu mi s-a mai dat voie. Mi-am zis atunci că voi recupera cu vârf și îndesat ziua următoare, când Papa avea să vină la Seminar, „la mine acasă”.

A doua zi, am fost desemnat, la fel ca mulți dintre colegii mei din Madrid, să fiu om de ordine, cu banderolă galbenă pe braț, dar și cu un rol ingrat și frustrant: acela de verigă în lanțul de protecție ce trebuia să împiedice năvala entuziasmului seminariștilor peste Papa, deci cu spatele la Papa care trecea! Mi-am spus că o lovitură mai dureroasă și mai perfidă era greu de închipuit. După ce i-a salutat pe aproape toți, s-a îndepărtat spre mașină. Dar eu știam că, pe unde trecea, Papa Ioan Paul al II-lea avea bunul obicei de a nu pleca fără a se ruga în capela sau biserica locului. Am sperat să facă la fel și de această dată, deși nu era anunțat în program. Am luat-o cu pași de lup pe coridoarele lăturalnice ale seminarului și am ajuns pe culoarul dinspre capelă unde străjuiau vigilent niște gărzi în civil (erau din garda elvețiană de la Vatican). Atunci am știut sigur că Papa era sau avea să treacă pe acolo. Cel dintâi a încercat să mă oprească, dar a văzut banderola pe braț și m-a lăsat, nu fără ca eu să-i recomand cu fermitate (în italiană) să nu se miște de acolo și să fie ochi și urechi, la care a încuviințat uimit și sobru din cap. Am ajuns la poarta capelei, unde erau și alte gărzi. Una dintre ele se apropie și, scrutându-mă aprig, mă roagă să-i țin locul o clipă până se va întoarce! Aș fi putut să-l refuz?! În momentul următor ieșea Papa din capelă, flancat de rectorul seminarului și de cardinalul Madridului, Angel Suquia (de pie memorie). N-am așteptat invitație specială și m-am lansat spre Papa, sub privirile înghețate ale tuturor, am pus un genunchi la pământ, i-am luat mâna și i-am sărutat-o, spunându-i în italiană: „Sfinte Părinte, sunt din Biserica greco-catolică din România”.  La care Papa, uitându-se atent și uimit, a repetat: „…din Biserica Greco-catolică din România! Bine!”. Și mi-a dat o binecuvântare. Eram bucuros, dar, mi-am zis: unde a mers mia mai merge și suta, și am continuat: „Sfinte Părinte, aș vrea să vă cer ceva”. La care Papa, mirat și curios, s-a oprit și m-a fixat cu privirea, fără vreun cuvânt. „Aș vrea să vă rog să nu uitați în rugăciunile Dumneavoastră de Biserica greco-catolică din România”. Atunci Papa a devenit dintr-o dată mai serios, a încrețit ușor sprâncenele și m-a pironit cu privire pătrunzătoare și stăruitoare, rostind cuvinte de foc ce-mi răsună și azi în urechi, de parcă ar fi fost azi dimineață: „Să uit? Nu trece o singură zi (și a ridicat ferm arătătorul mâinii drepte), nici măcar o singură zi, fără ca Papa să se roage pentru Biserica Greco-catolică din România. Nici măcar o singură zi!” De trei ori a spus: „nu trece o singură zi!”. Eram copleșit, fără glas, fără suflu, fără mișcare. Nu m-aș fi așteptat la asemenea răspuns nici în cea mai optimistă imaginație. Nu mișcam de teama să nu se destrame scena. După care am început fiu scrutat pe îndelete de Papa, în timp ce rectorul și episcopul încercau să scuze și să explice cumva situația, dar n-au avut timp, căci Papa, după examinarea mea și după ce fusese și el examinat atent și cutezător de privirea mea nesățioasă, a reluat: „Din ce dieceză ești? De la Cluj?”. Dacă m-ar fi întrebat și apoi ar fi ghicit de unul singur ce număr purtam la pantofi, nu m-ar fi surprins mai mult. De ce tocmai „de la Cluj” ? de ce nu Blaj, că era mai cunoscută dieceza ? o aveam scrisă pe frunte? Am răspuns timid și sugușat „Da”. La care Papa reia: „Atunci, o binecuvântare pentru dumneavoastră și una pentru  dieceza dumneavoastră”. Și s-a îndepărtat zâmbind. Eu eram parcă fără picioare de la genunchi în jos. Trei binecuvântări ! Și nu doar pentru mine ! Dar nu s-a terminat aici ! După câțiva pași făcuți, înainte de a coborî niște trepte ce aveau să-l poarte în holul de la ieșirea din seminar, Papa se întoarce spre mine, cu tot alaiul de doritori din jur și, ridicând din nou arătătorul, spune : „Și nu uitați ! Nu uitați, pentru  că Papa nu uită niciodată !”. (E non dimenticare! Non dimenticare perché il Papa mai dimentica). A fost ca lovitura de grație (în cel mai autentic sens al cuvântului)! Parcă mă lovise iremediabil un tren de grație. Sau, cu cuvintele neaoșe ale locului (să nu uităm că eram la Madrid), am primit estocada final (lovitura de moarte dată taurului la coridă, de către matador).

A fost și rămâne pentru mine un cuvânt de inimă scris cu foc în viața mea și adâncit cu timpul care trece, cu tulburătoarea și încurajatoarea asigurarea a Papei, acum ajuns la cinstea altarelor: că nu uită niciodată, nici măcar o singură zi, să se roage pentru Biserica Greco-catolică din România!. Dacă nu a uitat în timpul vieții pământești, cum ar putea să uite acum, în Viața fără timp și în slujirea veșniciei?!

Dar, dincolo de experiența și trăirea mea, cred că nimeni, nici o instituție de caritativă sau politică, nici un binefăcător ori donator local sau străin, nicio fundație sau asociație de sprijinire a Bisericii, nu au oferit, până atunci și de atunci încoace, Bisericii Unite din România o asemenea asigurare de Viață, fără scadență sau prescripție, prin care asiguratorul declară că nu-și întrerupe rugăciunea pentru Ea, că nu uită, cu atât mai mult acum când a trecut de la viață la Viață.