Bucuria unei întruniri neprogramate

Mărturisesc că mi-a venit greu să tratez tema acestui număr. Am tot citit şi răscitit titlul, la început nereuşind să-l pricep, apoi căznindu-mă să înţeleg de ce mi-a luat atât de mult ca să-l pricep. Cuvintele erau simple şi cunoscute – totuşi, ceva nu rezona. În disperare de cauză, am recurs chiar la dicţionar, aflând astfel o mulţime de lucruri interesante (de exemplu, întrunire vine de la într + una, iar moment însemna la origine, în latină, o greutate foarte mică, folosită pentru a înclina talgerul balanţei. Dar, despre toate acestea, într-un număr viitor ).

Revenind la tema noastră, „Întrunirile de familie: purgatoriu sau moment de har?”, după un timp suficient de chibzuinţă mi-am dat seama că dificultatea mea consta în faptul că la noi acasă întrunirile de familie… nu prea există! Familia din partea soţului este o familie zdravănă, organizată, cu un calendar anual bine definit, ce include atât reuniuni periodice, pentru diverse sărbători sau aniversări, cât şi pentru unele munci (pe când încă trăiau socrii, de exemplu, toţi fiii se adunau de 3-4 ori pe an cu familiile lor ca să-i ajute pe seniori la treburile mai grele: pregătirea casei pentru iarnă, curăţenia de primăvară etc.). Atâta doar că această minunată şi mare familie este… pe alt continent. Prin forţa lucrurilor, ne vedem rar, iar acum de când şi nepoţii au crescut şi sunt pe la casele lor, agendele sunt tot mai greu de armonizat.

Familia mea de origine, pe de altă parte, este o familie de artişti. Şi, cum bine se ştie, artiştii – fie ei doar din fire, iar unii chiar de profesie – au ca trăsături definitorii şi aceste două caracteristici: unu – sunt foarte selectivi când e vorba să decidă cu cine (nu) vorbesc; şi doi – sunt imprevizibili. Aşa că, la noi în familie, o tradiţie a întrunirilor chiar nu există şi ar fi greu să mă pronunţ asupra a ceva ce nu cunosc bine.

Totuşi, o experienţă a unei întruniri de familie tot am. E o experienţă pe care mi-o voi aminti toată viaţa şi care a fost – la timpul ei – un moment de har, în sensul etimologic al cuvântului: „bucurie”, „dar”, „cadou gratuit”.

Eram pe la sfârşitul anilor ’80, în casa bunicii mele din Moldova. O casă de ţară, cu două odăi: cea de la răsărit, cameră de zi şi dormitor totodată; cea de la apus, cameră de oaspeţi şi în acelaşi timp cămară de păstrat dulceţuri, licori şi borcane cu carne afumată cufundată în untură. Între cele două camere – tinda, o încăpere mică pe unde se intra în casă şi unde se pregătea şi lua masa.

Se întâmpla ca vara să ne nimerim câte 8, 9, ba chiar 10-11 persoane – fiice, gineri, nepoţi – care veneam la bunica de prin diverse colţuri ale ţării ca să o ajutăm cu muncile agricole (trebuie spus că, deşi de proporţii limitate, gospodăria reuşea să producă suficient cât să asigure cele necesare bunicii, plus un binevenit supliment familiilor celor trei fete ale ei, căsătorite şi plecate de acum la oraş). Seara, după ce majoritatea treburilor pe afară erau încheiate, noi copiii ne aciuam pe patul din tindă şi aşteptam ca mătuşile noastre să aducă mâncarea, pe când bunica strângea ultimele unelte. Când toţi erau înăuntru, spuneam un Tatăl nostru şi apoi începeam să mâncăm. Se legau atunci tot felul de discuţii – mai întâi despre treburile de a doua zi, apoi mici tachinări, rememorări, uneori controverse, dar întotdeauna în respect reciproc şi cu disponibilitatea de a asculta şi partea cealaltă. Alteori, conversaţia lua tente filosofice care ajungeau destul de înalte. Într-o seară însă s-a întâmplat ceva cu totul deosebit.

Vărul meu, care ştia să cioplească, să picteze şi să cânte – şi care a ajuns acum scriitor – adusese nu ştiu de unde o mică orgă electronică. Aşa din nimic, pe când eu spălam vasele, o mătuşă strângea masa, alta pregătea paturile, iar bunica depăna întâmplări mai vechi sau mai noi, stând pe scăunelul ei de la colţul mesei (masă făcută de bunicul, mai înainte de a pleca la război, unde a şi murit) – aşa din nimic vărul meu a prins a cânta la orgă o horă ca la Ardeal. Am lăsat fiecare ce făcea, bunica s-a oprit din povestit, mătuşa care pregătea paturile a venit din casă ca să asculte. Şi deodată, fără să spună nimeni nimic, s-au format perechi şi acolo, în tinda aceea micuţă şi lipsită de pretenţii, am început să dansăm. A fost un moment de har – o bucurie complet neîntinată, un dar absolut gratuit, venit de niciunde.

Deşi nu fusese programată din timp, deşi nu avea un motiv sau o temă anume, a fost cea mai frumoasă întrunire de familie pe care am trăit-o şi care şi azi îmi aduce în inimă o lumină.