Casa Tatălui

Unul dintre cele mai mari regrete ale mele este că nu mi-am cunoscut niciodată bine bunicii. Părinții mei s-au căsătorit târziu, iar bunicii au murit când eram foarte mic. Totuși, pentru o  scurtă perioadă, m-am putut bucura de prezența lor în viața mea. Am puține amintiri clare despre ei, dar cel mai bine îmi  amintesc casele lor. 

Atât pentru bunica și bunicul matern, cât și pentru cei paterni, casa lor era un simbol viu al casei Tatălui Ceresc. Era un loc de întâlnire pentru  toate mătușile, unchii și verii mei, care se adunau acolo în fiecare an, în special în timpul verii. Acolo am învățat ce înseamnă să fii parte dintr-o familie. Majoritatea rudelor mele se mutaseră în alte părți, dar în acele momente speciale, ne reîntâlneam cu toată familia extinsă. Chiar și după moartea bunicilor mei, tradiția noastra anuală a continuat multă vreme. 

Nu mă săturam să ascult poveștile despre copilăria părinților mei, petrecută în acele case. Aceasta este importanța tradițiilor – ele păstrează vie legătura între generații. Întotdeauna a existat ceva special în casa bunicilor mei, ceva care ne chema pe toți înapoi, iar bucuria pe o trăiam acolo, împreună,  nu se compară cu nimic din ce am mai experimentat. 

Tatăl mamei mele era fermier. Casa cu două etaje în care locuiau o construise cu mâinile lui, în tinerețe. Eu nu am apucat să-l cunosc, pentru că a murit înainte să mă nasc eu, dar balansoarul lui rămăsese pe veranda din față și, de fiecare dată când mergeam acolo, mama își amintea  cum stătea pe acel scaun la sfârșitul fiecărei zile și se ruga cu rozariul în mână. Mai avem rozariul lui, păstrat ca un fel de relicvă, care continuă să ne învețe despre adevăratele valori ale vieții. 

Tradițiile din casa bunicilor mei și poveștile pe care ai mei mi le spuneau despre ei au fost ca un fir care s-a țesut între mine și acești oameni care au trăit înaintea mea.. 

Îmi plăcea să răsfoiesc albumele foto vechi și să-mi imaginez cum era în viața lor în acele vremuri. Niciunul dintre bunicii mei nu avea televizor în casă, iar internetul nu exista încă, dar nu ne plictiseam deloc. Chiar dacă uneori noi, copiii, ajungeam să dormim pe podele, pentru că nu erau suficiente paturi în casă, nu am regretat niciodată acele vizite. 

Seara, la bunica paternă, ea ne cânta la pian imnuri religioase vechi, din cele care nu se mai cântau în biserici. Când citesc pilda din Evanghelia Sfântului Luca despre întoarcerea fiului risipitor în casa Tatălui, mă gândesc la acele  vizite în casele bunicilor mei și înțeleg că adevărata moștenire  nu stă înde bogății, ci în bucuria de a fi împreună.