Ce-am avut și ce-am pierdut?

Acum nouă luni am început un job nou. Era un job care mă entuziasma, venise la momentul potrivit, îmi plăcea compania și era aproape ridicol cum de mi se potriveau toate cerințele poziției, atipică cum era ea. Ca o mănușă, am gândit, și, cu acest gând, speranța că jobul potrivit pentru mine exista a reînviat. Nu că a fost ușor sau neapărat plăcut tot timpul, dar știam că sunt în locul potrivit, făcând exact acele lucruri care fac diferența pentru o lume mai bună. 

Derulez rapid până în ziua de azi și mă privesc din exterior cum îmi anunț colaboratorii și colegii că voi încheia colaborarea cu compania la care m-am angajat. Le mulțumesc pentru colaborare și schimbăm urări de bine. 

Ce s-a întâmplat aici? Cum e posibil ca doar în 9 luni să cobor de la acel extaz profesional la totala lipsă de speranță din prezent? 

Sub toate explicațiile și raționalizările pe care orice ființă inteligentă este capabilă să le genereze, un gând mă urmărește, că un țânțar neobosit: cum de am reușit să eșuez atât de lamentabil? Știu prea bine că nu e cazul să dau vina pe alte persoane, pe context, pe… motive. La final este vorba de mine, nu-i așa? EU am dat-o în bară. 

Pe măsură ce las acest gând să pătrundă în fluxul conștiinței mele, devine ditamai bărzăunele. Bâzâitul neplăcut se intensifică pe măsură ce îl hrănesc cu explicații. Dacă aș fi făcut altceva la un anumit moment. Dacă mă concentram pe alte activități la alt moment. Și alți 100 de frați de “dacă” îmi trec prin minte. Ce bună e mintea din urmă a românului. Soluțiile care m-ar fi ferit de acest moment rușinos sclipesc clar în timp ce rescriu trecutul la modul ideal. 

Pe măsură ce calea perfectă de acțiune mi se clarifică, bărzăunele s-a metamorfozat într-un porcușor grăsuț care-mi șade pe piept și-mi face respirația din ce în ce mai greoaie. Oare intențiile mele au fost curate sau lipsurile mele personale m-au mânat spre eșec? Îmi place cumva situația asta în care mă pot victimiza sau recunoaște că nu sunt destul de bună? Ce se întâmplă în subconștientul meu de mă îndeamnă să mă autosabotez? E evident că nu îmi doresc succesul.

Mă strivește un elefant de îndoială și rușine. Nu doar  respirația, ci întreaga mea existență e pusă la îndoială. Ceva e foarte, foarte greșit în mine. 

 

Nu vreau să presupun că ați fost – toți cei care citiți acest articol – într-o situație similară. Poate că este doar ceva ce mi se întâmplă mie atunci când nu reușesc ceva. Sau poate că e o spaima universală care ni se strecoară sub piele, nouă, oamenilor, atunci când, în planul realității, speranțele nu se întâlnesc cu realizările. Nu am de unde să știu cum sunt lucrurile, dar pot să împărtășesc ce am înțeles eu, atunci când am reușit să conving elefantul să nu mă mai strivească cu forța lui devastatoare. 

 

Unu: “eșecul” este doar învățare accelerată. O melodie românească pop celebră zice “vreau o mie de da, pentru fiecare nu”, vorbind de frustrarea unei copilării presărată cu interdicții. Dar dacă este invers: o mie de “nu” ne fac să descoperim acel prețios și strălucitor “da” care funcționează pentru noi? În tot acest proces al unei slujbe care părea perfectă pentru mine, am descoperit, mai rapid ca oricând, unde se opresc limitele mele morale. Am dezgropat, de  sub raționamentele corporative, că vreau să îi tratez pe ceilalți după aceleași reguli după care eu vreau să fiu tratată (Matei 7,12). Că limita mea e foarte clară: nu vreau să câștig lumea, dacă îmi pierd sufletul. Și că rușinea pe care o simt e doar legată de mândria pe care am avut-o că pot să fac ce alții nu au făcut înaintea mea (Prov 11,2). 

Ca prin minune, eșecul meu îmi luminează valorile, mai mult ca neajunsurile, puterea mai degrabă decât slăbiciunea. În nouă luni am conștientizat mai mult decât în mulți alți ani, ce vreau să fiu, ce sunt, dând cu capul de ceea ce nu vreau să devin.

 

Doi: Ce-am pierdut nu merita păstrat. Întotdeauna m-a fascinat definiția biblică a păcii: “Pacea, care întrece orice orice pricepere vă va păzi inimile și gândurile, în Domnul nostru Hristos Isus.” Dacă filtrezi tot ce faci prin această lentilă, vei vedea câte lucruri tind să pice testul. Pentru mine, majoritatea lucrurilor pe care le-am întreprins în acest ambițios proiect profesional au fost marcate de anxietate, îndoială și ambiție. Pe măsură ce pacea deciziei mele din prezent mă învăluie, și emoțiile și gândurile mele se întorc în matca protecției primordiale. Frica nu mai are nicio putere asupra mea. 

 

Trei: În loc de “ce” și “cum”, poate că întrebarea e “cine”. Speranța pe care o are un creștin este definită de următoarea afirmație: adevărata speranţă nu este ceva, ci cineva: nu este întemeiată pe lucruri care trec şi care pot să ne fie luate, ci pe Dumnezeu care se dăruieşte pentru totdeauna. 

Așadar: ce-am avut și ce-am pierdut? Mi-a fost luat ceva cu adevărat important sau, de fapt, am rămas aceeași persoană, poate doar un pic mai filtrată, mai pură, mai eliberată de impuritățile unei vanități care-mi șoptește în ureche că ceea ce fac mă definește mai mult decât ceea ce sunt?

 

Patru: Greșelile pe care le faci nu te învață cum să le eviți pe viitor, ci cum să le faci față. Unul dintre cei mai bogați oameni din lume, Jack Ma, fondatorul Alibaba, povestește despre povestea lui de succes începând cu eșecurile lui: a fost respins la peste 30 de joburi, dintre care unele extrem de banale, ca cel de la KFC unde a fost singurul respins din 24 de intervievați. Tindem să nu dorim asta nimănui, ar părea o întâmplare devastatoare pentru orice om drag, dar fără acea întărire în fața adversităților, oare ar fi avut puterea Jack Ma să înceapă propria companie? 

 

Acest articol nu se dorește un îndemn la renunțarea oricărei inițiative profesionale, la delimitarea de lumea în care trăim și detașarea de orice ambiție pământească. În nici într-un caz. Munca și priceperea într-o meserie sunt integrale ființei umane. Creați după chipul unui Dumnezeu care a creat o lume întreagă, nu ne putem abține să nu vrem să imităm perfecțiunea muncii Lui. Este doar o reamintire blândă de a nu ne uita pe noi, cu tot ceea ce credem, ce însemnăm, chiar și în acest tărâm profesional. Mai devreme sau mai târziu, orice piele care nu ni se potrivește vă cădea de la sine de pe noi, și ne vom găsi în situația de a ne reînnoi promisiunea de autenticitate față de noi înșine la un nivel din ce în ce mai înalt.  

De aceea, vă doresc tuturor, din toată inima, să eșuați și să o faceți în cel mai bun mod posibil.

Copyright © | All rights reserved | Powered by wplancer.ro