
Copacul stresat
Dacă un copac ar putea fi stresat, stresul său ar proveni probabil de la blocul care îi ia lumina sau de la un vânt care nu se mai oprește, poluat de tot felul de gaze toxice. Copacul nostru fictiv nu va rezista decât în măsura în care va avea rădăcini adânci, bine înfipte în pământ, acolo unde nu bate vântul și are resurse curate.
Cu gândul la un misterios episod evanghelic (Mc 8,24), să spunem și noi că oamenii sunt precum copacii. Rezistența noastră la stres provine din adâncul persoanei noastre, și nu din confruntarea imediată pe care o putem angaja cu ceea ce ne stresează. E vorba de rădăcinile noastre. Acestea vin din trecut, în principal din prima parte a vieții și din iubirea cu care am fost înconjurați în lungii ani ai creșterii noastre. Altfel spus, rezistența la stres se pregătește cu mult timp înainte. Iubirea părinților creează un fel de cuib în care copilul poate crește fără să fie confruntat cu toate problemele universului. Iubirea dă siguranță. Atunci când este lucidă ea dă și puncte de reper, și toatea acestea îi vor permite copilului la timpul potrivit să crească până la verticalitate, să dobândească încredere în sine și în judecata proprie. Reciproca este adevărată: o copilărie zdruncinată va lăsa de cele mai multe ori urme pentru întreaga viață.
În toate domeniile de activitate există o perioadă de început, în care descoperim, învățăm, facem primii pași, la fel ca în copilărie. Avem nevoie de timp pentru a deveni puternici. E bine să admirăm oamenii puternici, solizi, rezistenți la stres, la presiuni care pe noi ne inhibă, ne depășesc. Însă dacă avem posibilitatea să stăm de vorbă cu ei, să îi întrebăm despre începuturile lor pentru a afla cum au ajuns astfel. De fapt, fiecare om rezistent a avut un loc în care a putut crește liniștit, în care s-a putut întoarce după fiecare experiență nouă, bună sau greșită.
„A-ți conserva identitatea în momentele de tensiune, de rapiditate sau de precipitare, cere să fi avut în prealabil timpul ezitărilor, al greșelilor, al luării de la capăt, al încercărilor, în lenta descoperire empirică de sine.” (Pr. Samuel csj.)
Acest proces profund uman îl regăsim în Evanghelie în calmul și în stabilitatea umană profundă cu care Cristos traversează toate conflictele premergătoare Patimii. Dacă citim aceste dialoguri contradictorii (de exemplu în Ioan cap. 8), vedem toate acuzele pline de ură aduse lui Cristos și suntem uimiți de răspunsurile sale, în care nu se simte nici o urmă de ezitare, de patimă oarbă, de lipsă de argumente obiective și de înțelepciune. De unde provenea această stabilitate, una din principalele trăsături cristologice, demne de toată atenția noastră?
Să nu răspundem: „Isus era Dumnezeu deci un fel de Superman”… astfel de răspunsuri gata făcute nu ne ajută să ne înțelegem mai bine credința.
Ea provine în primul rând din lungii ani ai vieții sale „ascunse” în familia de la Nazaret. Isus a avut un tată adevărat și o mamă adevărată, prezențe lângă care a putut crește ocrotit, într-un cămin în care totul avea sens, în care era înconjurat de iubirea părinților săi. Prin prisma acestei iubiri El a putut descoperi treptat lumea și bunătatea ei, iar răul nu a ajuns să-l atingă în primii ani decât „filtrat” de aceeași iubire. De aici provine, în parte, stabilitatea pe care o identificăm în firea umană a lui Cristos, chiar și în cele mai tensionate confruntări. De aici provine, în parte, și încrederea sa definitivă în oameni și în bunătatea lor.
În ultimul rând, desigur, liniștea interioară a lui Cristos provine din încrederea totală pe care o are în Tatăl său ceresc. Să ne amintim numai de ultimele cuvinte ale lui Isus înainte să moară pe cruce: „Tată, în mâinile tale încredințez sufletul meu.” Dacă ar fi să traducem corect acest cuvânt „Tată”, „Abba”, pe care l-a pronunțat Isus, ar trebui să spunem: „Tati, în mâinile tale încredințez sufletul meu!” și am simți mai bine încrederea absolută pe care Isus a avut-o până la sfârșit în Tatăl său și în Providența acestuia. Din ea provine imediat și privirea sa de încredere în oameni: „Iartă-i, căci nu știu ce fac.”
Încrederea în Providența Tatălui este ultimul nostru sprijin pentru a trece nu numai prin momentele de stres, ci și prin întreaga noastră viață. Această încredere nu apare însă dintr-o dată în sufletul nostru, în momentele dificile când avem nevoie de ea. Dimpotrivă, Dumnezeu o sădeşte în sufletul nostru „în vremuri de pace”. Minunile lui Cristos au fost făcute pentru ca discipolii săi să creadă în El la cruce, unde nu se mai vedea deloc puterea lui Isus. În același fel, Dumnezeu ne dă în anumite momente semne ale Providenței sale (și trebuie să le reperăm și să le întipărim în memorie) ca să ajungem să credem în Providența chiar și atunci când nu mai vedem nici un semn al acesteia.
„Văd oameni, sunt ca niște copaci care umblă”, spunea orbul din Evanghelie, vindecat de Isus numai pe jumătate. La fel și noi, vindecați de stres numai pe jumătate, să umblăm totuși mai departe, pentru a face voia lui Dumnezeu.