
„Covenanții cu banca lui Dumnezeu”
Romglezul „covenanți” (care nu există decât în DEX-ul corporatist) desemnează o sumă de indicatori financiari pe care o companie împrumutată se angajează să-i respecte în scopul obținerii și menținerii unei linii de credit de la banca finanțatoare. E interesant că termenul covenant care desemnează acest angajament reciproc între companie și bancă este același care se folosește pentru a traduce pe limba lui Shakespeare legământul lui Dumnezeu cu poporul său, cu privire la care găsim nenumărate referințe în Sfânta Scriptură. Transpunând „covenanții” bancari în limbaj creștin, descoperim că omul lui Dumnezeu truditor la corporație are și el covenanții lui lăuntrici, care alcătuiesc un fel de Regulament Intern (adică lăuntric) al sufletului care-l caută pe Dumnezeu (chiar și la birou).
Patru sunt covenanții creștinului corporatist, identici acelora ai oricărui botezat: Prudența, Dreptatea, Tăria și Cumpătarea. Carevasăzică virtuțile cardinale. Ia să vedem cum arată ele coborâte din diafana teorie a Catehismului în hârtoapele corporate reality.
- „Prudenţa este virtutea care dispune raţiunea practică să discearnă în orice împrejurare adevăratul nostru bine şi să aleagă mijloacele potrivite pentru a-l înfăptui. […] Ea nu trebuie să se confunde nici cu timiditatea sau cu frica, nici cu fățărnicia sau disimularea” (CBC 1806). Ce vrea să zică asta mai exact? Creștinismul (niciunde, deci nici la birou) nu este egal blegelii și pasivității, după cum nu-i sinonim nici umblatului cu cioara vopsită. Parti-pris-urile de orice fel, nepotismele și favoritismele, atitudinile revanșarde și tragerea turtei pe spuza proprie ori aruncarea pisicii moarte în curtea vecinului sunt contrare echilibrului și echidistanței în evaluarea situațiilor tensionate în scopul identificării unei soluții cât mai corecte și mai fidele adevărului obiectiv și binelui obiectiv. A pune mai presus de interesele proprii pe cele ale adevărului și binelui oamenilor, companiei, proiectului nu poate fi niciodată perdant pe termen lung, chiar dacă, ocazional, poate fi clasificat drept semn de slăbiciune și trădare a mai micilor adevăruri circumstanțiale. Adevărul adevărat (pe care îl slujește prudența) nu e niciodată populist și demagog, dar e, cel mai adesea, teribil de incomod.
- „Dreptatea este virtutea morală ce constă în voinţa neschimbătoare şi fermă de a da lui Dumnezeu şi aproapelui ceea ce li se cuvine” (CBC 1807). Adică, dacă-l plătesc cu 10 lei pe unul care, constant și conștiincios, face treabă de 20 de lei, nu prea frecventez virtutea asta. Nu prea sunt prieten cu dreptatea nici când aduc din condei indicatorii, termenele și obiectivele ca să dea bine la raportare, nici când pun monopol pe realitate (pentru a o zugrăvi exclusiv în culorile favorabile mie), nici când îmi asum creditul pentru munca altora. Mai pe scurt, dreptatea înseamnă, vorba lui Isus, cuvântul tău „să fie da, da; nu, nu” (Mt 5,37). Restul e umplutură, corporate bullshiting.
- „Tăria este virtutea morală care în dificultăţi asigură fermitate şi statornicie în urmarea binelui” (CBC 1808). Despre care bine-i vorba-n propoziție? Sigur și clar, nu despre binele meu personal. Nu despre cum îi îngrop pe alții și urlu din toți rărunchii ce deștept, frumos și devreme acasă sunt eu. Nu despre cum, prin ședințe, îmi place să mă aud vorbind pe orice subiect (căci Dumnezeu e mic copil pe lângă mine, stai să vezi aici știință infuză în toate domeniile pământului). E despre binele ăla cu B mare pentru urmarea căruia uneori poate fi nevoie să-mi sacrific chiar propriul scaun, propria poziție, propria imagine. At the end of the day, alegerea e următoarea: sunt un mic tiran cabotin dând din coate să obțin niște mărunțișuri (gen cum să ajung mai repede în topul organigramei, no matter what) ori joc în altă ligă și țintesc chestii mai de finețe (gen cum să fac alegeri corecte, chiar dacă nu slujesc scopurilor mele personale)?
- „Cumpătarea este virtutea morală ce moderează atracţiile plăcerilor şi dă echilibru în folosirea bunurilor create” (CBC 1809). Mașina pe care o conduc spune ceva despre ceea ce am, nu despre ceea ce sunt eu profund, ca om. La fel, costumul Armani și ceasul Baume&Mercier. Când persoana mea rămâne la fel de reprezentativă pentru mine însumi și pentru ceilalți și fără aceste accesorizări (sau în ciuda lor!), înseamnă că am acea pace lăuntrică mulțumită căreia pot să-mi caut bucuria statornică altundeva decât în contul din bancă. Nu-i nimic rău în a avea bani, primejdioasă pentru viața spirituală e impresia că un Platinum Card definește un caracter. Un lider va fi întotdeauna o persoană onestă cu sine însăși în privința a ceea ce este el cu adevărat, în profunzime, pentru că numai astfel îi va determina pe ceilalți să-l urmeze; iar un șef nu poate ajunge lider câtă vreme se vede pe sine indispensabil, grandios, statuar. (N.B.: D-asta Isus era lider, nu șef).
Bottom line, creștinul are contract de finanțare cu o bancă la care a obținut deja linie de credit veșnică pentru Viață. Pentru el, orice scenariu de forecast e unul realist, pentru că e asociat unui reper imuabil, în care toți covenanții de mai sus sunt capitalizări. Și, garantat, orice respectare a lor atrage după sine o infuzie substanțială de har în CAPEX-ul sufletului, adică în banca gestionată de ăl mai tare CFO ever: Jesus himself.