Cum am găsit pacea dincolo de stres

Mi s-a prezentat această oportunitate de a scrie un articol despre stres, și mai ales despre Providență. M-am gândit mult la ce aș putea să scriu, fiindcă în ziua de astăzi e greu să concurezi cu stresul pe care ni-l provocă societatea. E greu să concurezi și cu cristofobia (rușinea față de Cristos) de care încearcă să ne contagieze, ca astfel să nu putem ajunge la a trăi viața cu bucuria cu care Dumnezeu ne-a creat. E greu. Am fost și eu acolo, prinsă în ghearele corupției, unde ceea ce conta era să fiu cineva, să par ceva ce nu sunt, să port infinite măști în funcție de ceea ce doream să fiu și astfel, încetul cu încetul, să-mi ies din mine însămi. Stresul era caracteristica principală și cotidiană, din păcate. Uneori nu dormeam nopțile, aveam atacuri de panică gândindu-mă la cele prin care treceam și care păreau că nu au nici o soluție.

Stresul vine din ideea că noi controlăm totul, și evident că dacă noi nu putem face ceva cât mai repede pentru a rezolva diferitele situații, asta înseamnă că nu se vor rezolva. Consecința la toate acestea este stresul. Ne stresăm din orice lucru. Și ce facem noi când vedem că nu mai facem față stresului? Căutăm psihologi, fel de fel terapii orientale și ezoterism, antidepresive și altele. Antidepresivele sunt cele mai vândute medicamente la ora actuală în farmacii în toată lumea. Trist! Noi avem deja rețeta în adâncurile noastre, dar neștiind despre ea, trăim la suprafață, astupând comoara, izvorul vieții. În felul acesta noi nu rezolvăm problema, ea revine și revine până când într-o zi ne conduce la disperare și ori te sinucizi ori înnebunești. Ori, de cele mai puține ori, te rogi. Fericite aceste cazuri, în care umili, apelăm la rugăciune.

Prin rugăciune recunoaștem că nu putem, că nu noi controlăm totul, că e Cineva care ne poate ajuta. Păi da, chiar așa! Poatge că stresul provine din faptul că ne-am îndepărtat de Dumnezeu. Eu am descoperit prea bine că una este să crezi în Dumnezeu și alta total diferită este să trăiești în Dumnezeu. Eram și eu o bezmetică. Mergeam duminica la Biserică să-mi cer iertare pentru mizeriile pe care le făceam de-a lungul săptămânii. Mă simțeam aiurea, ca și cum ar fi o obișnuință dar din care un avansam deloc. Conștiința îmi spunea că viața nu e doar asta. Sfântul Toma de Aquino a scris destule rânduri despre conștiință, pentru că ea este glasul lui Dumnezeu în noi. Eu aș spune că e primul strigăt din parte Lui pe care noi îl putem auzi și recunoaște. Deci știam că nu era de ajuns, că mi se cere ceva mai mult, că mi se cere o convertire. Că Dumnezeu nu vrea o relație de sclavie, ci una de Tată-fiu.  Încetul cu încetul am descoperit iubirea imensă ce o are față de mine, ca și cum nu ar mai exista altcineva pe acest pământ. Și sunt convinsă că aceeași iubire o are pentru fiecare dintre noi, pentru că toți suntem copiii Lui și pe fiecare ne-a ales din veșnicie cu o misiune specială. Din păcate însă, noi nu nu numai că nu căutăm această relație, dar chiar și dacă o căutăm și o întâlnim ne este greu să o păstrăm. Ne este greu să-L descoperim pentru că societatea de astăzi nu ne ajută deloc în direcția asta. Mai degrabă ne impulsionează să avem cât mai mult, să consumăm cât mai mult, ca astfel gândurile noastre să fie ocupate doar de preocuparea spre lucrurile materiale. Sufletul nu mai contează. Astăzi, ceea ce contează este să ai. Să ai o familie, să ai o casă, să ai niște bani puși deoparte.

Sunt foarte bune și acestea, dar ele vin odată ce descoperim în interiorul nostru Adevărul care ne face liberi. Chiar El spune “Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.” Și nu e fantezie, nu e nici o minciună. Fără acestea, toate celelalte sunt lucruri forțate, făcute fără nici un sens, banale, care de cele mai multe ori eșuează. E ca și cum ai face temele la matematică fără să știi logica din spate. Le faci, copiind de la alții. Și uite așa stresul pentru așa zisele neajunsuri, pentru bolile pe care le căpătăm, pentru casa pe care nu am vândut-o, pentru împărțirea moștenirii ș.a…stresuri provocate de egoism, de dorința de a avea mai mult. Uităm adesea că din țărână suntem creați și asta vom deveni. Ceea ce uităm este “să fim” în loc de “a avea”. Doar sufletul este veșnic, iar noi nu-i dăm ce are nevoie. Pentru că sufletul nu are nevoie de nimic material ca să fie, sau mai bine zis, are nevoie mai întâi de toată voința noastră pentru ca să fie.

Dacă am vrea să aflăm ce se află în adâncurile sufletului, am descoperi o comoară extraordinară. Pe însuși Dumnezeu. Cel care ne spune în fiecare moment: ¨Întoarce-te în tine, acolo Te aștept să-ți spun că te iubesc și că din veșnicie te-am ales. Să-ți spun că totul e în regulă. Nu te îngrijora! Că toate le-am plănuit pentru tine cu un scop. Toate prin câte treci nu sunt  întâmplătoare. Totul este exact unde trebuie să fie, în momentul în care trebuie să existe.¨ Dacă răspundem acestei chemări, nu doar că ne vom întâlni cu Dumnezeu, dar vom primi atâtea bucurii încât chiar și cel mai mic deranj nu va mai fi motiv de stres pentru noi, pentru că vom ști că totul e spre binele nostru și că El are grijă de toate. Când suntem mici, și mergem cu mama sau cu tata de mână ne simțim în siguranță. Același sentiment îl am de când L-am descoperit pe Dumnezeu. Ba mai mult, mama, tata…ei sunt acum la o distanță mare dar El e mereu aproape. Sunt convinsă că toate pe care le am sunt datorită lui, și mult mai convinsă, că orice întâmplare își are sensul ei. Mi-a arătat asta zilnic. Toate au un răspuns. De fiecare dată când îl întreb, El îmi arată.

Vă voi povesti un eveniment banal din viața mea, pentru care mulți s-ar stresa. Trebuia să iau un tren dimineață la 6 ca să ajung la o mărturie despre convertirea mea.  Mă trezisem foarte târziu, și în loc să mă stresez I-am zis Domnului: “Doamne, știu că nu e întâmplător! Cine știe ce îmi rezervi pentru mai încolo? Eu am vrut să mă trezesc, dar dacă nu am putut, știi tu mai bine de ce. Și totuși, ce odihnită mă simt. Mulțumesc că m-ai lăsat să dorm mai mult, aveam nevoie” Și uite așa, l-am luat pe cel de la 11. În tren am întâlnit o fată îndurerată care avea mare nevoie să vorbească cu cineva. După ce am vorbit cu ea și s-a descărcat, am simțit că acesta este unul dintre motivele pentru care nu mă trezisem. Noua prietenă s-a simțit mult mai bine și parcă a găsit și ea niște răspunsuri la cele ce i se întâmplau. Nimic, dar nimic, nici cel mai banal lucru nu este întâmplător. Dar învață să te abandonezi în brațele Tatălui. Desigur că nu te poți abandona în brațele cuiva pe care nu îl cunoști. De aceea, înainte de toate, și din toată inima ta, caută-l pe Dumnezeu. Rezultatul principal al acestei întâlniri este anihilarea stresului. Nu mai ai voie să fii stresat! Îl ai pe Tatăl tău lângă tine și tu încă ești stresat? Atunci ai o situaţie de neacceptare pentru că viața în Dumnezeu este o viață plină de bucurie, în ciuda greutăților sau a suferințelor ce ni se prezintă. Dincolo de acestea, există o unire profundă cu El care ne asigură la orice pas că nimic nu este întâmplător, că până și cel mai banal lucru este controlat de El spre binele celor care îl iubesc. Dacă ai sufletul curat și îl iubești cu toată inima ta, mai devreme sau mai târziu vei realiza, sau mai bine spus, îți vor fi descoperite în sufletul tău motivele pentru care treci prin ceea ce noi numim greutăți. Cristos este o prezență vie care trebuie fructificată cu ajutorul harului pe care îl cerem în rugăciunile noastre. Rugăciunea este comuniunea cu Dumnezeu. Sfântul Petru de Alcantara îi spunea sfintei Tereza de Avila că „în rugăciune, sufletul se purifică de păcat, dragostea se hrănește, credința se înrădăcinează, speranța se întărește, spiritul tresaltă de bucurie, sufletul se umple de gingășie, inima se curăță, adevărul se descoperă, ispita este învinsă, tristețea e pusă pe fugă, înțelesurile se înnoiesc, amorțeala dispare, cocleala viciilor dispare; din acest schimb iau naștere scântei vii, dorințe arzătoare de cer, iar printre aceste scântei arde flacăra iubirii divine.” Se pare că zilnic cineva încearcă să ne ia pacea dobândită prin rugăciune, cu fel de fel de așa zise urgențe fără rezolvare. Sfântul Francisc de Sales mai spune să-i încredințăm Providenței divine încercările și grijile pe care le întâlnim și să credem ferm că Dumnezeu ne va conduce cu tandrețe atât viața cât și evenimentele zilnice. Și mai avem minunata rugăciune: “Isuse, mă încred în tine!” Păi chiar mă încred în Tine. Dacă El însuși este păstorul nostru, și are grijă de oile lui, de ce ne îngrijorăm? Nu e evident că tot ceea ce primim, de la El primim, și ceea ce ne lipsește tot sub privirea Lui se întâmplă.. Pentru mine nu mai există probleme sau greutăți ce nu pot fi depășite. Pentru mine de fapt, nu mai există conceptul de greutate. Toate vin așa cum trebuie să vină. Am o încredere oarbă în Providență.

Evident că asta nu înseamnă că stau și aștept. Nu! E cu totul altceva! Asta înseamnă că eu fac tot ce ține de mine, însoțit mereu de rugăciune și de prezența Lui, iar restul are grijă El. Când ajungem la acea relație de Tată-copil, atunci chiar tu îți vei dori ceea ce El deja are pregătit pentru tine. Stresul este o încercare de a avea ceea ce El nu a prevăzut pentru noi. Deschide-te sau cere în rugăciune să vrei ceea ce El vrea să-ți dea și vei trăi adevărata bucurie. Pentru că ce stres să mai ai, dacă deja ai tot ce îți dorești?! Această certitudine interioară că suntem în voința Lui, că mergem pe drumul pe care trebuie este rodul acțiunii lui Dumnezeu în viața noastră.  Dacă ești neliniștit, tulburat, atunci e semn clar că vrei să faci voia ta și nu a lui. Dacă încă nu te-ai întors din toată inima la El, atunci e timpul să începi cu dorința. Altfel vei pierde minunăția ce-o reprezintă viața. Paote că eşti stresat mereu pentru că nu te-ai întâlnit cu Dumnezeu! Începe prin a te elibera de prea mult Eu, și lasă-l pe Dumnezeu să te umple de prea mult El!

Copyright © | All rights reserved | Powered by wplancer.ro