
Cuvinte fără stres
Chiar dacă stresul a fost descoperit ca termen de Hans Selye, el a apărut în lumea oamenilor deja din grădina Edenului. Este acel amestec de rușine, teamă de necunoscut și scuze invocate, adunat la un loc, pe care l-au simțit brusc cei doi cetățeni ai Paradisului după ce au păcătuit. A fost un efect, o stare, ceva de moment am zice, un moment ce nu s-a uitat până astăzi deoarece s-a perpetuat. Cum? S-ar întreba omul de știință. De ce? S-ar întreba filosoful și Asta e! ar zice pesimistul. Dar creștinul ce ar zice? Oricum, nimeni n-a scăpat de el, îl trăim și noi. Este gulagul celui ce n-are timp să respire, să privească pe fereastră. Ca stare de fapt este o experiență, nu o idee. Cine s-ar fi gândit să creeze așa ceva? Inevitabil, simțim că face parte din viața noastră de zi cu zi. Ne umple cotidianul, apare la umbra existenței noastre precum un țânțar pe piele în plin somn de vară. Suntem predispuși să suspinăm la fiecare pas datorită lui. Ne însoțește, îi dăm loc în inimă precum un individ care este înșelat de promisiunile imediate spuse de bănci. Este acel credit de nevoie personale de care crezi că ai nevoie, dar care te obligă să faci cea mai naivă afacere din viața ta, să dai tot ce ai mai de preț din tine pentru a te face să-ți dorești lucruri de care nu ai nevoie cu adevărat, dar care te poate face dator pe viață la banca tezaurului tău sufletesc. Tot ce ne însușește și definește: gândurile, sentimentele, faptele noastre. Toate se prefac în materia perfectă pentru doza zilnică de stres, iar rezultatul este alterarea percepției noastre asupra realității și în cele din urmă transpunerea ființei proprii în ipostaza unei gaițe, cineva care vorbește mult și fără rost. Și ce ne facem într-o astfel de stare? Incognito dom’le. Ne prefacem că nu avem nimic. Zâmbim asemeni unor clovni cu leafă mică, obosiți să mai joace același spectacol zi de zi la un public care oricum aruncă cu cepe după ei. Și atunci?
Atunci e timpul să lăsăm masca jos. Să lăsăm maneta de control la colț, căci oricum nu mai avem baterii și să începem cu mici exerciții de respirație a ne aduce aminte că suntem o ființă cu viață, a cărei activitate zilnică este respiratul, o dinamică imperios necesară supraviețuirii. Absența ei și pentru câteva zeci de secunde ne poate remodela scara valorilor în ordinea ei primordială. Respirația este un alt moment din viață, dar nu de anxietate, ci de sinceritate cu propria noastră natură. O dată început exercițiul, am putea analiza această experiență – de stres – am putea să luăm manuale științifice, să citim cărți de dezvoltare personală și să ne agităm din nou că nu înțelegem nimic. Poți face și aceasta dacă dorești, dar creștinismul ne propune o altă cale, cea a omului pus pe drum, în căutare de sens, care privește către acela care ne propune fiecare zi din viață. Stai liniștit, nu e Osho sau vreun guru cu fler al cărui răspuns la orice problemă vine la plic, ci un om adevărat și Dumnezeu adevărat care a trăit acum două mii de ani, și a cărui cuvânt a schimbat toată fața pământului.
Pornind de aici ne-am putea întreba, dar ce legătură are Isus cu stresul? El n-avea job, n-avea copii, nu avea facturi la DIGI, nu lucra peste program. El se plimba cu ai săi și spunea words of wisdom ca să-l cităm pe Paul McCartney. Ei bine, situația stă nițel diferit de ceea ce am crede. De fapt, Isus, era unul dintre cei mai stresați oameni din lume, diferența constând în faptul că el știa să facă ceva ce încearcă și omul din ziua de azi cu gunoiul, să-l recicleze. Să scoată din orice situație ce este și ce poate fi mai bun, vedea o potențialitate divină în fiecare om pe care-l întâlnea. Dacă citim atent Sfintele Evanghelii putem observa că existau nenumărate motive ca Domnul Isus să fie „stresatul epocii”. Textele ne relatează că s-a născut sărac, într-o peșteră, n-a trecut mult timp și a trebuit să fugă în Egipt cu familia. Când și-a început activitatea publică la vârsta de 30 de ani știa ce avea de făcut, iar om fiind a cunoscut toate nu-urile aproapelui, toate de ce-urile, toate ifosele celor cu inima împietrită. A luat parte la bucuria mirilor când a participat la nunta din Cana Galileii alături de mama lui, făcând chiar o minune pentru ca veselia să continue. A simțit tristețe când i-a murit prietenul, Lazăr, iar singurătatea nu i-a lipsit, a îmbrățișat-o făcând din ea un moment de comuniune cu Tatăl, în vreme de bucurie dar și de tristețe. Își făcea datoria zi de zi, clipă de clipă pentru ca fiecare să ”aibă viață și să o aibă din belșug” (In X,10). Aceasta îi era misiunea pe care i-a dăruit-o Tatăl și a primit-o cu toată dragostea. Viața lui Isus nu este un ideal plasat la ani lumină de realitatea cotidiană în care ne aflăm, ci înseși faptele sale sunt mărturia vie a ceea ce dorește Dumnezeu Tatăl de la noi. A fi sarea pământului și lumina lumii, nu stresul pământului și acritura lumii. Isus nu a fost doar un tip carismatic ce ne îndeamnă să fim oameni de treabă, ci mai mult, El dorește ca toată ființa noastră să fie reînnoită, de la adâncul inimilor noastre până la firele de păr care ne sunt numărate. Și atunci, cum scăpăm de discordia numită stres? Ce răspuns putem da noi, creștinii acestui veac? Cheia este în modul de viață al lui Isus, uman și dumnezeiesc, în felul în care își acceptă viața, o transformă și o dă mai departe.
Pasul esențial stă în sinceritatea față de cine este El, în raport cu sine însuși, în raport cu Dumnezeu Tatăl și în raport cu ceilalți oameni. Creștini fiind am fost învățați că principiul și fundamentul vieții noastre, cum ar zice Ignațiu de Loyola, este de a trăi cu Dumnezeu pentru totdeauna. Această simplă, dar grea afirmație ne spune un lucru foarte clar: că deja avem un sens în viață. Conștientizarea acestui fapt are un efect de Domestos asupra stresului nostru zilnic. Elimină orice dezordine din mințile și inimile noastre lăsând loc Domnului să refacă drumul nostru spre Emaus, unde mai apoi ne reașează în acea armonie creată de El. Altfel, am crede că stresul ar dispărea și totul ar merge ca pe roate, dar spre uimirea noastră, nu căutarea absenței stresului este răspunsul cel mai bun. Isus nici măcar nu ne propune o astfel de stare, ci ne cheamă la o trăire diferită a acestei experiențe. El ne spune:”Fericiți cei săraci cu spiritul, că a lor este împărăţia cerurilor” (Mt, V,1) Proclamă speranță. Toate fericirile ne propun o atitudine de desăvârșire pentru a nu ne transforma în niște ardei iuți bipezi. Ele sunt motto-ul perfect în fața averselor firești ale zilei. Iar finalul îl știm deja: ”Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri”. Acesta este modus operandi al lui Isus. Ușor? Nicidecum! Eficient? Nu imediat. Practic? La orice oră. Merită? N-avem decât să riscăm. Alegerea ne aparține. Nimic nu se va schimba în viața noastră dacă nu ne dorim acest lucru. Spune Domnul Isus:”În lume necaz veţi avea; dar îndrăzniţi!: Eu am biruit lumea!”