
Două cărți
Două cărţi mi-au schimbat viaţa – şi s-a nimerit să fie amândouă de sorginte franciscană: I Fioretti di San Francesco[1] – culegere de întâmplări şi pilde din viaţa Sfântului Francisc de Assisi () – şi Uniţi de aceeaşi iubire[2], o suită de meditaţii lăsate o clarisă care a murit în faimă de sfinţenie, la Ierusalim în 1942.
S-a nimerit şi să le citesc pe amândouă în aceeaşi perioadă – perioada când viaţa se schimbă oricum, cu voie sau fără voie, pentru că ai 18-20 de ani şi lumea ţi se deschide în faţă aşa cum i se deschide unei corăbii largul mării.
N-aş putea face acum, la distanţă de treizeci de ani, inventarul exact a ce anume din aceste cărţi mi-a schimbat viaţa. Dar pe atunci eram încă un copil nesigur şi temător în casa părinţilor mei. Şi, deodată, am prins aripi. Aripi franciscane – serafice, dacă vreţi – care m-au purtat cu bine până în clipa aceasta şi nădăjduiesc să mă poarte şi pe mai departe.
Aşa, pe scurt, două lucruri aş spune despre Fioretti:
1) că înăuntrul lor se află o lume – lumea foarte reală în care a trăit Sfântul Francisc pe la anul 1200, cu ţărani, nobili şi negustori, învăţaţi şi învăţăcei, episcopi şi preoţi, călugări şi mireni mai mult sau mai puţin evlavioşi, femei guralive şi bărbaţi petrecăreţi, fecioare gingaşe şi tineri care-şi caută drumul. Cu alte cuvinte, o lume plină de culoare şi dinamism, animată de pasiuni puternice şi conflicte pe potrivă, dar din care autorul ştie să desprindă mereu, neabătut, o pildă bună spre edificarea celui ce citeşte. Şi pot să vă asigur că, aplicat cu consecvenţă, acest procedeu al „întoarcerii răului spre bine” transmite un optimism nebun.
2) pe de altă parte, în Fioretti lumea pestriţă a târgului alternează cu natura simplă şi netulburată a dealurilor împădurite din Umbria, unde Francisc se retrăgea adesea ca să se roage. M-au marcat în mod deosebit pasajele unde se povesteşte cum Sfântul Francisc a primit cadou, de la un conte evlavios, un munte (pe atunci se făceau asemenea cadouri!) şi cum, inspirat de Duhul, s-a dus să se roage acolo îndelug, într-o peşteră la care nu se putea ajunge decât pe o cărăruie îngustă, suspendată deasupra prăpastiei. În acest loc. după nopţi de agonie în care îşi cunoscuse până în străfunduri păcătoşenia, dar şi nesfârşita bunătate şi sfinţenie a lui Dumnezeu, Francisc a primit în trupul său rănile Domnului. Copleşit de recunoştinţă, a compus un imn, Cantico del Frate Sole, prima operă poetică din istoria literaturii italiene. (Devenită astfel reper estetic şi istoric, opera era şi este studiată obligatoriu chiar şi în facultăţile care nu împărtăşesc valori creştine – eu am studiat-o pe vremea lui Ceauşescu la Universitatea din Bucureşti, şi faptul a fost pentru mine dovada vie, tangibilă, că planul lui Dumnezeu se împlineşte negreşit şi dincolo de orice închipuire atunci când există oameni care se încred în El şi îl ascultă.)
Despre cartea Louisei Jaques, fiică de misionari protestanţi convertită la catolicism, nu voi spune decât că este, peste veacuri, ecoul Florilegiului Sfântului Francisc. Şi voi reda, de gust, una dintre meditaţiile sale, care m-a urmat mult timp, ca un refren, în toate împrejurările vieţii:
„Blândeţe, răbdare, bucurie.
Blândeţe, răbdare, bucurie.
Blândeţe, răbdare, bucurie.
Când în sufletul tău nu vor mai fi decât acestea trei, atunci Eu voi domni în el ca Rege.”
_____________________________________________________
[1] În limba română, I Fioretti di San Francesco sau Florilegiul faptelor minunate ale Sfântului Francisc, traducere de Ştefan Acatrinei OFMConv, Editura Serafica, Roman, 2009. Pentru cei care au posibilitatea, recomand ediţia originală, nu pentru că traducerea românească nu ar fi bună, ci pentru că originalul degajă o căldură şi o candoare practic intraductibile.
[2] Louisa Jaques, Uniţi de aceeaşi iubire. Sora Maria a Sfintei Treimi – viaţa şi mesajul ei, ediţie îngrijită de Alain Duboin OFM, cu o prefaţă de Hans Urs von Balthasar, Editura ARCB, Bucureşti 2006.