
Două mii de ani și o prăjitură
Eram ȋn Săptămȃna Mare, mă plimbam cu fetiţa ȋn curtea minunată a unei biserici mici și liniștite. De după biserică apare un domn de-al casei, care foarte drăguţ ȋmi dă o prăjitură pentru fetiţă.
– Se poate?
Eu mă fȃstȃcesc, pentru că era tocmai o prăjitură care ȋn acel moment nu era potrivită la sănătate. Ȋntelege că e o problemă, dar continuă, ȋntinzȃnd prăjitura:
– Lasă că duceţi acasă, vedeţi diseară..
O privire la fel de caldă ȋn continuare. Nu s-a supărat. Nu s-a “răcit”. Nu mi-a făcut morală și nici nu m-a luat la ȋntrebări. Doar și-a continuat gestul, pȃnă la capăt.
E aici o discuţie mai lungă, care mă frămȃntă zilnic, despre faptul că lumea a devenit atȃt de complicată și obosită ȋncȃt nu mai poţi face fapte bune spontane, curate, de drag. Riști să fii prost ȋnteles, ridicol, neplăcut, chiar respins. Să vii la momentul nepotrivit. Sunt toate acele caricaturi pe Internet cu Isus care oferă pȃine, iar ascultătorii ȋncep să strige fiecare “Fără Gluten”, “cu cereale”, “Fără lapte”, etc.
La un nivel mai profund, undeva scria că Cel rău va ȋncerca tot mai mult să asfixieze credinţa ȋn lume, să stingă iubirea din inima oamenilor. Este, cred, ceea ce vedem zilnic. Oamenii sunt prinși ȋn micile lor probleme care devin tot mai mari și ocupă tot ecranul vieţii lor. Viaţa ȋnsăși devine o problemă. Deja toată planeta știe asta, așa că devine imposibil să fii fericit ȋn mod public și mai ales să urezi și altuia fericire, plecȃnd de la un gest de bunătate venit din inimă. Lumea merge ȋnainte fără inimă și fără ajutorul inimii. Asta e oroarea zilelor noastre.
De fapt, mai are rost să faci o faptă bună, știind bine că lanţul de umanitate s-a rupt, fiecare e prins ȋn problemele lui și o faptă bună e ca o rȃndunică izolată care nu va mai aduce primăvara? Mai are rost să faci o faptă bună, știind că ea nu va avea nici o consecinţă? Sau că, pentru a face o faptă bună care să nu fie prost interpretată, ȋţi trebuie o artă de convieţuire pe care doar un diplomat cu experienţă, poate, eventual, o are?
Așa că problema mea este, deja de multă vreme: Oare să dau? Oare ce să dau? Oare cȃt să dau?
Ei bine, povestea mea despre Emaus nu e una cu situaţii excepţionale sau renașteri spectaculoase. Dar a fost o revelaţie, o lumină care a adus pace după ani de zile de căutare. Acest domn bun și politcos mi-a adus răspunsul.
Privirea lui mi-a fost răspuns. Pentru că nu a ȋntrerupt cu nimic bucuria de a da și privirea cu bunătate. Nu a slăbit semnalul. Acel semnal de caritate, activ de două mii de ani ȋn biserică și ȋn lume.
Morala lui? Tu scoate prăjitura. Vede respectivul ce va face cu ea acasă. Dar datoria ta e să nu ȋntrerupi gestul.
Răspunsul nu e doar fapta bună, e și ȋncăpăţȃnarea de a o face. Sunt destul curente umaniste care spun că e bine să faci fapte bune. Dar nu toate merg pȃnă la a rămȃne generos chiar și cȃnd nu ești primit, acceptat, ȋnţeles cu fapta ta bună. Creștinismul mi se pare că merge cel mai departe ȋn aceast direcţie, de a rămȃne fidel darului. Pȃnă la capăt. Orice ar fi. Orice ar zice celălalt.
De exemplu, a existat cȃteva secole o minunată familie religioasă ȋn biserică, ȋn Franţa, la Chaise Dieu, apărută chiar la ȋnceputul anilor 1000, o comunitate adunată ȋn jurul sfantului Robert de Turlande. Acei preoţi se angajau să ajute pe toti cei din zona ȋn care trăiau. Iar testamentul sfȃntului Robert e simplu, ȋn esenţă e doar o frază: “Stiţi bine, fraţii mei, cum ne-a adunat aici Caritatea lui Cristos, și cum Domnul ne-a ȋnvăţat să dăm tot ce e ȋn noi, și să-l dăm tuturor, celor cunoscuţi și celor necunoscuţi, celor bogaţi și celor săraci, celor care acceptă din toată inima ceea ce oferim si celor care nu vor să primească nimic de la noi.” Deși la o mie de ani de diferenţă, acest testament este perfect actual și mai ales creștin. E de rară frumuseţe formula “să dăm tot ce e ȋn noi, și să-l dăm tuturor”. Fără să ne uităm la modul ȋn care e primit.
Pȃinea, odată ce e frȃntă, nu mai poate fi recuperată. Așa ȋl recunoști pe Isus și apoi pe cei cu el. Ei nu intrerup frȃngerea, darul, disponibilitatea. Iar azi lucrurile asta sunt mai dificile și mai meritorii. Dificile pentru că oamenii nu mai vor să fie ajutaţi, sau ne trebuie mii de etichete bio sau de certificat de calitate, ȋn orice, pentru a ajuta o viaţă. Totuși, să sărim pȃnă la capăt de partea cealaltă, ȋn lumea celor care au nevoie de noi.
Să nu ȋntrerupem cei gestul celor două mii de ani de creștinism.
Să mai ţinem, cu dinţii, morţis, o lume ȋn care Cristos mai poate să apară alături de noi pe drum, sau ca prin minune din spatele unei biserici, iar la un moment neprevăzut să frȃngă pentru noi tot ce are.