6. Drumul crucii

Drumul de la casa lui până la cimitir era lung de aproape 2 kilometri așa că ne-am decis să lăsăm mașina și să-l facem pe jos.  Eram câțiva oameni care urmăreau limuzina neagră împodobită cu coroane de flori și înaintam cu o lentoare îngrozitoare. În ritmul ăsta, m-am gândit, oare cât o să ne ia să ajungem? Am început să calculez pornind de la singura mea experiență serioasă de mers pe jos. Pe Camino făceam cam 4 km într-o oră, dar la viteza asta, n-aveam speranțe că ajungem în 30 minute…

-Alo… Nicușor s-a dus…

Așa a început totul, cu un telefon de la soția lui. Avea 55 de ani și probleme cu inima. Dar nimic nu prevestise lovitura asta de ciocan. Nici ei nu-i venea să creadă că ne spune asta, nici noi nu o credeam. De altfel, tocmai ce ne întâlnisem cu câteva zile în urmă și era bine dispus, sănătos și…cum să-ți spun… foarte, foarte viu. Deci, ce spunea ea la telefon nu avea nici măcar o noimă.

Nici nu plecasem bine, că ne-am oprit în dreptul unei troițe și preotul a început să rostească câteva cuvinte. Uitasem de asta. Calculele mele s-au prăpădit instant. Nu știam câte troițe sunt și nici cât durează o oprire. De întors, nu ne puteam întoarce. Pornisem pe drumul ăsta și trebuia să încetez să mai calculez sau să ghicesc ceva. Privind-o pe soția lui care nu-și putea stăpâni lacrimile, hohotele și groaza că în curând se vă despărți – sub toate aspectele – de cel care i-a fost soț m-am întrebat dacă nu-și dorea cumva că acest drum să nu se mai termine niciodată. Poate e mai bine că nu ne grăbim, nu avem program, oră de ajuns. La ce ne-am grăbi?

Stăteam pe canapea, în casa în care murise. Soția lui asculta năucă relatările rudelor lui despre ultimele ore de viață ale soțului ei. Cel mai mic detaliu era menționat, ce cuvinte folosise cu o seară înainte, cum era îmbrăcat, în ce loc din canapea l-au găsit dimineața. Vorbeau și iar vorbeau, reveneau la ce spuseseră înainte, încercând disperați să se convingă că e adevărat ce se întâmplase. Dar încă nu se dezmeticiseră și, cu siguranță, încă nu înțeleseseră ce s-a întâmplat. Atmosfera era a unui film suprarealist. Nu stiu de ce, m-am gândit la ucenicii lui Isus. Oare tot așa de increduli și șocați fuseseră când îl văzuseră pe Isus arestat, condamnat și trimis la moarte? Se gândeau oare: “Așa ceva nu poate fi real!”?

Când cortegiul funerar a ajuns în dreptul pădurii, micul nostru grup intrase în ritm și o liniște tristă pusese stăpânire pe noi. Epuizarea câștigase momentan lupta cu durerea, așa că familia  îl urma în cadență și tacere. Între vecini, s-au înfiripat și câteva discuții pe subiecte mai banale, despre magazinele din sat, lipsa unui dispensar, transportul în județ. Viața, cu toate implicațiile ei pământești, își făcea loc între însoțitorii de coșciug. În definitiv, doar pentru unul dintre noi sunase ceasul, restul eram încă contra-cronometru.

A doua zi după ce a murit, am mers la casa lor pentru priveghi. Satul venise să-l plângă pe prietenul din copilărie, vecinul care le reparase mașina sau îi ajutase când avuseseră nevoie. Colegii își plângeau colegul. Familia plângea soțul, fratele, bunicul. Iar eu mă gândeam cu încăpățânare la planurile pe care le făcusem împreună. Eram invitați la casa lor, după ce terminau renovarea. Urma să punem un gard împreună, imediat ce va da căldura. Voiam să le gătesc o masă minunată și să întâlnim copiii mici, care musai s-ar fi jucat împreună în gradină. De mai bine de un an, așteptam să-l cunoaștem mai bine pe acest om și să ne bucurăm împreună cu el. Dar tot erau lucruri de rezolvat înainte să putem face asta. Cum rămâne cu planurile noastre? Le vizualizasem în mintea mea, ele urmau să se întâmple, erau reale pentru mine. Știam că sunt extrem de egoistă gândind astfel, dar mă simțeam nedreptățită de faptul că el nu și-a respectat promisiunile față de mine și că a răpit acel viitor în care – și noi – ne-am fi putut bucura de prezența lui în viața noastră.

Și din nou, mă gândesc la ucenicii lui Isus. Oare câte speranțe le-a dărâmat când, în loc să creeze raiul pe pământ, să schimbe societatea și să instaureze o noua ordine politică pentru poporul Israel, el a…murit? Ce durere, ce dezamăgire, ce furie o fi fost în sufletul lor? Salvatorul lor, pentru care renunțaseră la întreaga lor viață, îi abandonase și se lăsase ucis. Cel care vindeca bolnavii și învia din morți, era acum mort…de-a binelea. Cum le-a putut face asta?

3 rugăciuni, 2 troițe și o intersecție mai târziu am zărit biserica: sfârșitul de drum. Sau, cel puțin, anticamera locației finale. Ne trezim cu toții din gândurile noastre și din transa mersului pe jos. Ritualul slujbei de înmormântare oferă majorității șansa de a se concentra pe gesturile care trebuie făcute, treburile care trebuie îndeplinite, logistica de care trebuie să se ocupe. Sunt multe de făcut și toată lumea se agită și se agață de acest ultim moment dinaintea sfârșitului. Nu mai e nimic de făcut pentru omul care a fost viu, dar sunt multe lucruri de îndeplinit corect pentru cel mort. Probabil această datorie le motivase și pe femeile care au mers la mormântul lui Isus, să-l spele și să-l îmbălsămeze, să ofere respect corpului celui care le fusese atât de drag.

La mormânt emoțiile sunt prea viscerale că să vreau să mi le amintesc. Știu doar că o coroană de flori pe care era scris simplu “Mulțumim pentru bunătate” și-a găsit loc lângă el și că atunci când au terminat treaba, groparii au lăsat în urma doar o cruce. Peste ani, atunci când toți cei care l-au cunoscut nu vor mai fi să și-l amintească, acea sărmană cruce are enorma responsabilitate să povestească despre viața cu nimic excepțională a unui om cu totul extraordinar.

Pe de altă parte, crucea lui Cristos a rămas în istorie și în mentalul colectiv ca un simbol al speranței, al învierii și al credinței. Istoria s-a scindat din acel moment în care Dumnezeu s-a inserat în istoria muritorilor că să îndoaie forța – până atunci implacabilă – a morții. Și cu asta a deschis perspectiva către o lume care nu se oprește la crucea unui mormânt ci continuă, pentru totdeauna, dincolo de ea.

De crucea umilului meu prieten stă agățată întreaga speranță creștină pentru o viață după moarte și propria mea speranță că undeva, cândva, ne vom vedea din nou.