Dumnezeu nu este o giruetă, să nu fim nici noi giruete

Sfântul Policarp, prietenul fidel al lui Dumnezeu

Sfântul Policarp, pe care îl sărbătorim în 23 februarie, a trăit între primul şi al doilea secol şi a fost discipol direct al Sfântului Apostol Ioan, iar apoi episcop al Smirnei. A fost o figură unică prin măreție şi zel interior, considerat reprezentant al Bisericilor din Asia, teolog în luptă cu sectele din acele timpuri şi un episcop admirat în toată lumea creștină. După o viață dedicată bisericii, la 86 de ani, episcopul Policarp al Smirnei înfruntă persecuția romană a lui Marcus Aurelius. Persecutorii sunt impresionați de aspectul bătrânului episcop care se poartă ca un sfânt. Există niște pagini deosebite despre martiriul său, relatate într-o scrisoare a credincioșilor Bisericii din Smirna.

Ele povestesc modul în care Episcopul a răspuns tuturor argumentelor şi invitațiilor proconsulului roman de a jertfi împăratului. Spre final, există această celebră formulă a lui Policarp: „De ani îl slujesc pe Cristos și nu mi-a făcut niciodată decât bine. Cum aș putea blestema pe Binefăcătorul și Mântuitorul meu?” Mărturia lui e mult mai lungă, merită citită în întregime. Sfântul Policarp a fost ars de viu în final, dar martorii au văzut cum flăcările îl înconjoară fără să consume trupul său, iar călăii au fost nevoiți să îl omoare cu sabia.

Cumva, e normal ce spune acest mare sfânt. Când Dumnezeu ţi-a construit viața, ţi-a umplut chiar  viața, a fost temelia şi împlinirea ei an după an, cum ai putea să te dezici de el chiar la final? Învățăm din această mărturie mai multe lucruri, care toate ne sunt utile în zilele noastre.

Mai întâi, suntem creștini de 2000 de ani deja. Cum oare am putea părăsi fidelitatea pentru Cristos, doar pentru că unele idei anti-creștine circulă prin anumite cărți şi asta nu atât la noi cât în Occident? Suntem o țară creștină, o parohie creștină, niște orașe creștine. Să recitim mărturia lui Policarp: vom găsi puterea de a spune adevărul, anume că suntem creștini, şi că nu putem să renunțăm la creștinism pentru că au apărut alte mode. Există pe lângă mode şi o memorie a istoriei, a martirilor, a locurilor în care călcăm şi care nu mint: oare putem face orice şi să dormim apoi totodată liniștiți? Sfântul Policarp nu a acceptat orice invitație la o schimbare completă a numelui dat vieții sale. A rămas cu prietenul său de o viață, Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul oamenilor.

Apoi, învățăm că Dumnezeu ne oferă cel mai important lucru, singurul lucru pentru care merită de fapt să trăiești şi să mori: o construcție interioară. Aici lucrurile devin interesante și importante.

Un călugăr cistercian care are mai multe cărți despre viața de rugăciune şi spiritualitate (Père Jerome) a fost contactat de un novice, de care se ocupa ca duhovnic, şi care voia să schimbe complet mănăstirea pentru una diferită, de altă regulă. Răspunsul lui Père Jerome a fost negativ: „Dumnezeu nu este o giruetă”. Adică, Dumnezeu construiește, de multe ori încet, dar odată ce construcția începe să se vadă, aceea va fi şi nu alta. Dumnezeu ne-a pregătit pe fiecare pentru o familie, un tip de misiune, un loc sau altul. Și, mai ales, un loc şi nu altul !

Altfel spus, Dumnezeu nu e o giruetă, iar din modul în care el construiește, încet dar sigur, e bine să ne modelăm şi noi, cu timpul, gesturile, atitudinile, deciziile. Să nu fim giruete, să nu schimbăm totul doar pentru că așa simțim într-o bună dimineață. Realitatea lui Dumnezeu, adevărul credinței sunt mai mult decât o problemă de sentiment iar legile interioare ale vieții de credință sunt făcute din materiale durabile, greu de așezat dar apoi greu de înlăturat.

Diavolul  în schimb nu ne oferă o construcție, ci tocmai o giruetă bătută de vânt. Ne uităm într-o direcție, apoi în alta, iar în final nu am plecat şi nu am ajuns nicăieri. Dacă însă ai insistat acolo unde ai pornit, pe direcția aceea, vei ajunge undeva.

Sigur, sunt intersecții şi sunt momente de cumpănă. Dar de multe ori piatra unghiulară e cea mai grea, și mai ales se lasă cel mai mult așteptată. Pentru unii e martiriul, pentru alții o faptă de milostenie. Dar de fiecare dată, e ca şi cum Dumnezeu ne cere tot mai mult. De fapt, el face cadoul final. Odată ce simte că am decis să mergem până la capăt spre el, ne va ajuta să găsim piatra unghiulară, fără să dărâmăm toată construcția.

În final, martiriul lui Policarp arată că ne construim mereu spre o dăruire mai mare. La fel ca Isus Cristos, care s-a rugat în tăcere treizeci de ani, apoi a predicat trei ani, apoi s-a jertfit în ultimele zile şi ore ale Săptămânii Mari. Lucrurile în suflet devin tot mai intense, tot mai acute, tot mai importante. E normal ca la un moment dat decizia din inimă care s-a întărit de o viață să intre în coliziune cu realitățile sociale şi istorice.

Creștinismul este însă conținut în drumul până la capăt, mai mult decât în cotiturile de zig-zag. Sfântul Policarp este un far puternic pe acest drum, iar dacă îl rugăm vom primi ajutorul lui: zelul interior care nu se stinge.