
Eșecuri pe Elbrus
Am avut ocazia să trăiesc trei ani la poalele munților Caucaz, într-o republică din Federația Rusă, locuită majoritar de musulmani. În această perioadă, am descoperit că acolo se află și cel mai înalt vârf din Europa: Elbrus, un vulcan de o frumusețe seducătoare, acoperit în întregime de zăpadă și gheață, cu două conuri și 5643 m înălțime. Am citit tot ce am găsit despre el, atât istorie cât și relatări de ascensiuni, l-am privit seara cum se ridica maiestuos deasupra orizontului. După un timp am ajuns până la poalele lui și mi s-a părut încă și mai mare. Am început să visez că voi reuși să-l urc și eu într-o zi. Și m-am interesat cum aș putea face asta.
Într-o zi am cunoscut un personaj local, plin de povești cu el pe Elbrus, care mi-a promis că mă va duce pe vârf. Am fixat o dată pentru plecare și am început pregătirile: verificat echipamentul, procurat cele lipsă, îmbunătățit condiția fizică, pus bani deoparte, cumpărat alimente potrivite. Cu câteva zile înaintea plecării, conform unui ritual plăcut, am întins tot bagajul pe covor în cameră, înainte de a-l împacheta cu grijă în rucsac, precum un parașutist își pregătește cu grijă parapanta. Am închis capacul și am strâns chingile. Eram gata, aveam în rucsac autonomie pentru cel puțin cinci zile. Moralul era bun, tensiunea interioară potrivită. Hai, să înceapă aventura!
La ora stabilită pentru întâlnire n-a venit nimeni. După 30 de minute l-am sunat pe prietenul binevoitor, care de data asta n-a mai binevoit să-mi răspundă. Au mai trecut minute lungi, iar eu am fost nevoit să accept adevărul… și să-mi desfac rucsacul… Știți cum e asta?
În primul rând, o mare frustrare, o mare insatisfacție: proiectul măreț al ultimelor luni dispare, ca o ceață spulberată de o rafală de vânt. În loc de alpinist curajos, m-am văzut doar ridicol, cu rucsacul meu de 5000 metri în holul apartamentului. Seara mi-am scos sandvișurile să le mănânc, dar și acelea îmi stăteau în gât. Odată cu frustrarea venise și rușinea, de cât de fraier fusesem…
Așa a început analiza nesfârșită pentru a găsi cauzele și vinovații: de ce nu a mers bine relația cu celălalt, ce ar fi trebuit să fac altfel, cum am putut fi așa de naiv?
În cazuri din acestea, dacă identifici un vinovat exterior (și în cazul meu nu era greu), fie arunci asupra lui cuvinte cu venin, direct sau în discuțiile cu alte persoane, fie nu spui nimic și atunci veninul se întoarce spre tine. Căci pe lista vinovaților te afli și tu, dacă ai curajul și onestitatea să recunoști. Iar partea ta de vină te face să fii un condamnat, fără circumstanțe atenuante și fără posibilitate de reabilitare. Astfel, eșecul te macină, sau mai bine zis te macini singur, ziua și noaptea, înainte ca ceva sau cineva să-ți aducă puțină alinare și un început de speranță.
O expediție alpină eșuată înseamnă și bani pierduți, bani pe care i-ai strâns mai ușor sau mai greu, după cum ți-e situația. Iar peste toate, nici nu eram sigur dacă voi mai avea o altă ocazie să urc pe vârful meu dorit…
* * *
Privilegiat de soartă, după mai multe luni, am avut și o a doua șansă să urc pe Elbrus. Veți gândi că era normal să fie așa: Domnul să răspundă la rugăciuni, iar eșecul inițial să fie urmat de speranța creștină, care nu dezamăgește, vorba Apostolului (Rom 5,5). Pentru mine, această a doua ocazie a apărut când am cunoscut un ghid ce părea mai serios.
Iarăși pregătiri, iarăși speranțe care scot capul.
Cu puțin timp înainte de plecarea spre vârf, un atentat terorist a avut loc asupra unor turiști care se îndreptau spre Elbrus. Ca răspuns și ca măsură de siguranță, autoritățile rusești au închis toată regiunea pentru turiști și au interzis accesul pe munți, pe o perioadă nedeterminată.
Astfel ghidul pe care îl găsisem nu mai avea cum să mă ajute, niște oameni muriseră, Elbrusul era în continuare la orizont, iar eu mă întrebam dacă mai are rost o astfel de ascensiune… Așa a fost a doua tentativă a mea, eșuată din nou înainte de a începe. Sentimentele încercate au fost în parte aceleași, în parte diferite. Privind la rece, acum rămâneau și mai puține șanse de a putea urca într-o zi pe munte, dat fiind că accesul depindea de decizia Serviciului Federal de Securitate și de politica complicată din zonă.
* * *
Lunile au trecut. Proiectul Elbrus a ajuns la stadiul congelat. Iar viața nu se oprește la eșecurile noastre.
Într-o după-amiază un confrate preot îmi spune că un ghid caucazian pleacă a doua zi să urce pe Elbrus cu cineva important care sosește în regiune. Atât de important că nu mi se putea spune cine este. Dar mai important era că se oferea să mă ia cu ei, dacă eram gata. Așa a început a treia tentativă, care a mers mai bine decât celelalte, deși toate restricțiile erau în vigoare.
A fost o ascensiune de poveste, din seria „viața bate filmul”. Câteva zile mai târziu, nu fără peripeții, ajungeam pe vârful înghețat doar trei persoane: ghidul caucazian, un cosmonaut rus și un preot catolic. Cu scuzele de rigoare, nu voi povesti aici.
* * *
Ulterior, m-am gândit mult la cele trei încercări și la cele două tentative nereușite. Bucuria vârfului nu a făcut să dispară amintirile celor două eșecuri și, din toate, am avut ceva de învățat.
De atunci am rămas cu această convingere, să nu mă descurajez până la a treia încercare. Întâmplător sau nu, această formulă s-a mai repetat de câteva ori pentru mine, de atunci până azi.
Așadar, un prim eșec – asta e, nu ne gândim prea mult, vedem cum ne redresăm și mai încercăm o dată. Un al doilea eșec – se mai întâmplă, îl lăsăm să treacă, vedem ce resurse interioare mai cresc în noi și așteptăm momentul pentru o a treia tentativă.
Lecția asta nu am găsit-o în cărți, ci doar în experiența mea. Nu o pot demonstra, ca să pară mai serioasă, mai convingătoare. Proverbul ne spune că speranța moare ultima, iar sfinții și cărțile creștine ne asigură că putem avea speranță la nesfârșit. Așa o fi, nu vin eu să contrazic, dar eu nu simt resurse nesfârșite de speranță în mine, la cheie. Doar, până la a treia încercare, am zis că nu mă voi descuraja. Că doar și Isus a înviat a treia zi.