„Exercițiile spirituale”: o carte de trăit, nu de citit

Am citit cartea „Exercițiilor spirituale” la aproape 500 de ani de la scrierea ei și la vreo 7 de la începutul căutării mele de Dumnezeu. Habar n-aveam cine-i Sf. Ignațiu de Loyola, dar știam că rugăciunea mea nu-mi lumina calea. Mă blocasem în întuneric. Nu știam încotro s-o apuc.

Am citit-o ca pe oricare altă carte. Nu mi-a plăcut deloc. Mi s-a părut complet inabordabil ce scria acolo. Clar, ideile lui Ignațiu nu păreau a fi pentru mine. De fapt, nu păreau a fi pentru nimeni.

La vreun an de la citirea cărții am cunoscut un iezuit, căruia i-am împărtășit, franc, părerea mea despre carte. El a zâmbit (cu înțelegere; cine știe câți îi mai spuseseră același lucru?) și m-a îndemnat s-o tratez ca pe o carte de bucate: nimeni nu citește, la propriu, Sanda Marin; cam așa și cu „Exercițiile”, nu erau făcute pentru a fi citite, ci trăite, gustate, savurate.

Prima „degustare” (făcută din pură curiozitate) a fost prin iunie 2010. Nu mai țineam minte mare lucru din cele citite, dar îmi stăruia în minte un singur lucru pe care-l aveau în comun toate mărturiile celor care „făcuseră” (adică degustaseră) exercițiile: experiența cu pricina le schimbase fundamental viața. Îmi amintesc că, la prima mea meditație, condusă de iezuiți, nu mi-am putut ține mintea în același loc mai mult de un minut din cele 20 propuse pentru reculegere: în restul de 19 minute, gândurile mi-au zburdat alandala pe toate câmpiile posibile, mai puțin pe cele ale rugăciunii. La final, i-am mărturisit îndrumătorului dezamăgirea asociată neputinței mele de a-mi ține gândurile în frâu și convingerea că meditația nu-i de mine. Îmi amintesc și acum ce mi-a răspuns el: „Orice minut smuls tristeții și dat bucuriei e un câștig”.

Și așa am început să smulg, în fiecare zi, câte un minut, câte două, câte trei… Am început să-mi antrenez zilnic sufletul în rugăciune, precum se antrenează corpul la sală (adică am exersat live această comparație a lui Ignațiu, care introduce cartea „Exercițiilor”). Minute petrecute în liniște, cu rugăciunea lui Isus pe ritmul respirației. Minute de „stare” cu Dumnezeu, fără a spune nimic, fără a cere nimic, fără a căuta nimic, decât tăcerea și – cu fior – prezența Lui. Minute de luptă lăuntrică și de multe înfrângeri: căderi / ridicări, genunchi juliți / pace, aruncat cu tigăi în Isus / îndrăgostire pătimașă. Minute de luat la trântă cu eul meu și cu voia lui Dumnezeu. Minute de înțelegere (treptată, nu dintr-odată) a faptului că rugăciunea e dar și har, nu rezultat al strădaniei personale. Minute de gustare a dulceții consolării și a amărăciunii dezolării. Minute stângace și lacome, de începător într-ale rugăciunii, care așteaptă doar recompense, până ce pricepe că până și atașamentul de consolarea primită în rugăciune e necuviincios pentru cel care tinde la curăția sufletului. Două, trei, zece, douăzeci, șaizeci de minute, apoi pierderea sensului timpului în compunerea unui loc în inimă în care El să aibă unde să se poată odihni…

Ce mi-a dat, pe termen lung, gustarea (nu citirea!) cărții „Exercițiilor”? Câteva lumini care îmi călăuzesc felul de a iubi și pe care încerc să le caut zilnic, în „zgomotul de fond” al lumii:

  • contemplație în acțiune: nicio rugăciune, oricâtă consolare ne-ar aduce, nu e adevărată dacă nu e continuată de acțiunea de a întrupa în lume binele trăit în contemplație, iar acțiunea izvorâtă din contemplație închide cercul și ne întoarce la rugăciunea care ne duce la acțiune și tot așa… Sau, cum spune un îndemn atribuit lui Ignațiu: „Muncește ca și când totul ar depinde de tine și roagă-te ca și când totul ar depinde de Dumnezeu”. Poate să mi se arate Isus în persoană în contemplație, dacă la birou nu încerc măcar să îl ajut pe colegul care e pe cale să fie dat afară dacă nu predă raportul X până la ora Y, Isus ăla care mi s-a arătat e doar în închipuirea mea.
  • detașare = libertate: nu suntem cu adevărat liberi până ce nu ne lăsăm dezlegați de atașamentele noastre dezordonate (de oameni, de obiecte, de funcții, de succes, de bani, de propria sănătate și de propriul prestigiu etc.) și până ce nu ne punem înaintea lui Dumnezeu, cu onestitate, toată mizeria sufletească; nu se poate și cu Dumnezeu și cu mine, trebuie să aleg (zi de zi, clipă de clipă) între pofta, părerile și ideile mele și ale Lui.
  • a trăi cu mintea (și sufletul) conectate la Viață: examenul de conștiință de la finalul fiecărei zile e un moment privilegiat de împărtășire cu Isus, ca între prieteni, a prostiilor făcute peste zi (când m-am gândit prea mult la mine și prea deloc la El și la ceilalți) și de recunoștință pentru micul bine făcut în numele Lui (că nu l-am făcut eu, cu slaba mea iubire, ci tot El, răzbind printre opreliștile puse de încăpățânarea și părerile mele).
  • mulțumirea ca rugăciune supremă, rugăciunea-rugăciunilor: nu ne rugăm cu adevărat decât atunci când mulțumim, iar spovada e și un moment de mulțumire pentru binecuvântările primite, nu doar prilej de dat cu capul de pereți pentru șifonarea imaginii personale de sfințenie.
  • Dumnezeu, ținta vieții de zi cu zi: în orice alegere, oricât de grandioasă sau de măruntă, scopul e „mai marea slavă a lui Dumnezeu”, restul e detaliu; dacă până și puținul bine pe care-l fac, îl fac ca să-mi lustruiesc propria icoană înaintea semenilor, am făcut fix zero barat.
  • cel mai eficace și practic exercițiu spiritual al fiecărei zile este acela de a-l căuta și a-l găsi pe Dumnezeu în toți și în toate: Dumnezeu e și în șeful care-ți trimite 50 de e-mailuri contradictorii pe zi, și în ședința care nu se mai termină, și în colegul care nu agreează promovarea ta; și cu cât mai repede descoperi asta, cu atât mai repede vei putea accepta și îmbrățișa – cu detașare! – tot ce te înconjoară.
  • agere contra: oricine poate răspunde răului cu rău, dar nu cumva cea mai mare „șmecherie” e să-i poți răspunde cu iubire vecinului care te face cu ou și cu oțet că ai parcat pe locul lui?

Această rememorare a întâlnirii mele „pe viu” cu „Exercițiile” lui Ignațiu este dedicată iezuitului care m-a îndrumat, în contemplație, să gust pâinea și vinul de la Cina de Taină, să simt parfumul de nard de la ungerea din Betania, să mă las atinsă de stropii sărați ai furtunii pe mare și de arșița usturătoare a ulițelor Galileii, să văd privirea lui Isus îndreptată către Petru în curtea lui Caiafa, să aud glasul Mariei la nunta din Cana. Și care m-a învățat că „iubirea trebuie să fie mai mult în fapte decât în cuvinte” („Exerciții spirituale”, 230).

NB: Anul trecut, iezuiții au reeditat traducerea în limba română a Autobiografiei Sfântului Ignațiu de Loyola și a „Exercițiilor spirituale”. Și, cum prinde bine să ai la îndemână cartea de bucate când vrei să te apuci de gătit, această ediție frumoasă, de buzunar, e numai bună de purtat peste tot. Atenție însă! Nu încercați singuri acasă rețetele: e contraindicată „degustarea” exercițiilor fără îndrumarea unui suflet experimentat pe calea rugăciunii ignațiene. Iezuiții din București și din Cluj organizează periodic fie reculegeri de o zi, fie sesiuni mai lungi de exerciții spirituale după metoda lui Ignațiu. Spor la adunat minute!

Copyright © | All rights reserved | Powered by wplancer.ro