
Forecast la Bucurie
Deadline-uri, target-uri, forecast-uri[1]. Trăim cu ele sau ne lăsăm acaparați de ele?
Recunosc fără echivoc: în principiu, nu-i nimic rău în toate astea. E bine să-ți setezi un orizont de timp pentru o activitate sau o acțiune. E bine să încerci să fii prevăzător cu privire la anumite aspecte financiare sau să-ți propui niște obiective.
Deci e bine să ai și deadline-uri, și target-uri, și forecast-uri.
Dar e teribil să te lași controlat de ele, adesea până la anihilarea ta ca persoană. E grav, e periculos să începi să crezi că dacă ai capacități exhaustive de planificare și organizare cu privire la viața ta personală și profesională, atunci ești stăpânul propriului tău destin, ca poți să devii cea mai bună versiunea a ta și alte asemenea derapaje new-age-iste.
Un prieten din tinerețe își dorea mai mult decât orice pe lume să aibă bani. Să fie un om „realizat”, cu vilă și nevastă înstărită. Când l-am cunoscut, purtam cu el discuții interminabile despre proza lui Camil Petrescu, despre Cioran și poezie, despre Frumos și Bine: îmi plăcea gândirea lui largă, vie, originală. După ce a devenit acaparat de obiectivul de a avea bani, mulți bani, și-a părăsit soția pe care o luase din dragoste (lăsând-o pradă unei depresii crunte), s-a îndepărtat de toți prietenii vechi și s-a însurat cu o altă femeie, exclusiv pentru că respectiva era acționar al unei companii destul de măricele.
L-am revăzut după o pauză de vreo 20 de ani și nu l-am mai recunoscut. Ce-și spun doi oameni care cândva au fost buni prieteni și nu s-au văzut atâția ani? Eu nu am apucat să spun nimic. El a vorbit vreo trei ceasuri numai și numai despre bani: despre casa lui cea frumoasă, despre curtea lui cea mare, despre ferma lui cu de toate și despre vacanțele exotice; despre contul lui doldora de lei și euro, despre relațiile lui sus-puse. La finalul celor trei ceasuri de monolog având în centru realizările lui, dăduse gata vreo două sticle de vin și părea întruchiparea vie nu a cuiva care și-a găsit împlinirea în îndeplinirea obiectivelor, ci, mai curând, a bogatului necugetat din evanghelie care adună averi de necuprins și pe care Dumnezeu îl întreabă: „Nebunule, chiar în noaptea aceasta ți se va cere sufletul; iar cele pe care le-ai pregătit, ale cui vor fi?” (Lc 12,20).
O altă persoană pe care am cunoscut-o tangențial era convinsă că își poate planifica întreaga viață așa cum dorește și că numai de ea depinde să aibă succes. Venea prima la birou și pleca ultima. Muncea sâmbetele și duminicile. Pleca în concedii numai cu laptopul și telefonul după ea, rămânea conectată 24/7. A obținut toate acreditările și certificările posibile pe specializarea ei. Citea tone de literatură motivațională și se autoconvingea că are totul sub control, că la 30 de ani o să aibă casă cu piscină și mașină decapotabilă, că la 35 o să conducă o multinațională. După ani și ani de muncă, după ce și-a sacrificat întreaga existență pe altarul promovării, a ajuns CEO-ul unei companii importante. Responsabilitatea enormă, munca nebunească și frica permanentă de ratare au dus-o în burnout[2]: devenise o fantomă, lua anxiolitice cu pumnul, urla din te miri ce, era veșnic întunecată; devenise despotică. Până la urmă, compania a dat-o afară, iar ea nu a înțeles o bună bucată de vreme cum e posibil ca angajatorul ei, pentru care făcuse totul, în loc să-i ridice statuie, să o înlăture ca pe un obiect care se scoate din inventar. S-a văzut șomeră și, pentru că ea era jobul ei, fără job rămasese goală, lipsită de scop în viață, înnebunită de lipsa de target-uri și de ratarea forecast-ului personal. Nu mai știu ce s-a mai întâmplat cu ea, dar tare se mai potrivea în situația dată „ochii celor mândri se vor pleca” (Is 5,15).
Mărturisesc că mi-e greu să nu mă las acaparată de deadline-uri, target-uri și forecast-uri. Uneori sunt epuizată de lupta asta continuă să nu pierd din vedere pădurea din cauza copacilor. Și nici nu cred în rețete de niciun fel, cu atât mai puțin în cele universal valabile: cum să te regăsești în 5 pași, cum să te vindeci de tine în 2 săptămâni, etc. Dar pot să spun ce sfat al părintelui meu spiritual m-a ajutat enorm într-un moment în care simțeam că pierd lupta, că mă pierd pe mine însămi în exigențele lumii. M-a zis Avva așa: „Caută și găsește-ți mici insule de bucurie în tristețea zilei. Ceva ce îți aduce pace, fie și numai un minut, care te adună, care te încarcă”. Un fel de 1Tes 5,16 la purtător: „Bucurați-vă întotdeauna”.
Insulele mele sunt grădinăritul, lectura și rugăciunea. Când conduc, insula mea de Bucurie e rugăciunea. Oricând am câteva momente libere în tumultul zilei la birou, citesc. Când sunt acasă, grădinăresc. Dacă las în paragină oricare dintre insule, simt cum mă sufocă bălăriile urgențelor, obiectivelor și task-urilor scăpate din frâu. Evident, nu-mi „iese” întotdeauna. Dar mă ajută fie și numai că știu că există salvare, că nu sunt eu mântuitorul lumii și că acolo, în hățișul zilelelor besmetice, există un spațiu al serenității care mă așteaptă, o oază de tihnă în care pot face forecast (și încă unul realist) la micile bucurii care alcătuiesc Bucuria.
[1] Forecast (engl.): previziune [N.R.]
[2] Burnout (engl.): epuizare cronică [N.R]