Ieremia Valahul, o icoanǎ solidǎ pentru timpurile noastre lichide
Fericitul Ieremia Valahul, primul romȃn ridicat la cinstea altarelor de Biserica Catolicǎ, s-a născut în anul 1556 într-un cătun din Moldova. La fel ca Brȃncuși, care a plecat pe jos pȃnǎ la Paris, Ion Costiștea a plecat pe jos pȃnǎ ȋn Italia, atras ȋnsǎ de dorinţa de a deveni sfȃnt. A devenit frate franciscan capucin ȋn Napoli, primind numele de Ieremia, trǎind patruzeci de ani ȋn dǎruire și umilinţǎ, fiind un mare prieten al bolnavilor și al sǎracilor, lucrȃnd ca infirmier ȋn mănǎstire. Cu timpul, a primit și puterea de a face vindecǎri. A muncit pȃnǎ la epuizare, murind brusc ȋn ziua de 26 februarie 1625 pe drum spre un bolnav. „Mă duc să mă odihnesc în Patria mea” au fost cuvintele sale din ziua morţii, fiind ȋnconjurat de admiraţia ȋntregului oraș Napoli, care ȋl considera deja sfȃnt. Dupǎ ce a fost beatificat ȋn anul 1983 de Papa Ioan-Paul al II-lea, trupul său a revenit ȋn Romȃnia ȋn 2008.
Putem observa mai ȋntȃi cǎ existǎ o legǎturǎ franciscanǎ ȋntre romȃnii beatificaţi de Biserica Catolicǎ pȃnǎ ȋn acest moment: Fericitul Ieremia Valahul a fost franciscan capucin, Monseniorul Ghika a fost terţiar franciscan, Fericitul Episcop Anton Durcovici a fost asistent spiritual al terţiarilor franciscani din București, iar Veronica Antal a fost terţiarǎ franciscanǎ. Putem sǎ ne gȃndim cǎ spiritualitatea franciscanǎ ne spune ceva despre modul ȋn care Dumnezeu privește Romȃnia, de exemplu, despre felul ȋn care romȃnul privește natura ca pe o a doua casă a lui: nu vrea sǎ o domine, nu vrea sǎ o dea de-o parte, ci se vede parte din ea, sub protecţia caldǎ a Providenţei. Dar ne spune ceva și despre ospitalitatea și capacitatea de dǎruire spre celǎlalt a sufletului adevǎrat al romȃnilor.
Dar aceastǎ simplitate franciscanǎ, cum o putem noi regǎsi azi? Mulţi romȃni iau, ca și Ieremia Valahul, calea Italiei, a Spaniei, a Germaniei, ȋnsǎ nu pentru a se regǎsi spiritual, ci mȃnaţi de nevoia de a cȃștiga un ban mai sigur. Sunt vieţi aruncate ȋn incertitudine, ȋn singurǎtate, ȋn suferinţa de a fi departe de cei dragi, pe scurt ȋn ceea ce unii sociologi numesc o ȋnfiorǎtoare lume lichidǎ. De ce ne-am putea oare agǎţa astǎzi pentru a ne pǎstra liniștea sufleteascǎ pe valurile acestei lumi ȋn care fiecare pare a vȃsli de unul singur fǎrǎ vreun ţǎrm sigur la orizont?
Mai ȋntȃi, putem sǎ ne amintim cǎ, oricȃt de lungi ar fi drumurile noastre, ocolurile la care suntem obligaţi de procese administrative, juridice sau profesionale, toate lucrurile astea sunt un pelerinaj fǎcut de fapt pentru cei dragi, sub Providenţa bunǎ a lui Dumnezeu. Apoi, sǎ ne amintim cǎ Ieremia, un simplu fiu al Moldovei, emigrant ȋn Italia, fǎrǎ renume, recomandǎri sau bani, a câștigat simpatia unui ȋntreg oraș, Napoli, deși era un necunoscut pentru oamenii aceia. Aceasta este adevǎrata destinaţie propusǎ de creștinism efortului uman de zi cu zi: prietenia și caritatea.
Un fotograf spunea cǎ un oraș e frumos dacǎ ȋn el locuiește un prieten. Ieremia Valahul a făcut ca orașul Napoli să fie frumos pentru sute și mii de oameni. El a construit o insulǎ de bunǎtate ȋn orașul unde l-a trimis Providenţa. Ei bine, ȋn biroul, firma, blocul unde suntem, putem sǎ-l rugǎm pe Ieremia Valahul sǎ ne ajute sǎ punem și noi bazele unei insule de bunǎtate. Nu este imposibil. Poate cǎ e greu, dar sǎ ne ȋntrebǎm: nu cumva singurǎtatea pe care o simţi undeva e doar o provocare pentru a reuși sǎ faci tu acel cartier sau acel sat sau acel loc mai bun și mai uman? Nu cumva Dumnezeu a lǎsat aceste spaţii de singurǎtate și de incertitudine doar pentru a ne ȋncerca și a ne oferi, dacǎ-i cerem, puterea de a crea insule de bunǎtate acolo unde nu te aștepţi? Poate cǎ rǎspunsul este ȋn aceastǎ direcţie.
Azi avem fiecare mai multe mijloace umane la ȋndemȃnǎ decȃt Ieremia, dacǎ vrem sǎ ne facem cunoscuţi ȋn numele binelui și ȋn numele lui Isus: avem telefon, internet, și multe altele, prin care putem spune o vorbǎ bunǎ, sau putem da un ajutor concret.
Iar ȋn momentele dificile, dacǎ nu avem o icoanǎ cu Fericitul Ieremia, avem cu siguranțǎ o imprimantǎ, oriunde am ajunge. Putem imprima o fotografie a Fericitului Ieremia, pe care sǎ-l rugǎm sǎ dezlege încâlceala drumurilor noastre, sǎ rezolve complexitatea hȃrtiilor, precum și a temerilor noastre, sǎ coboare mȃna puternicǎ a lui Dumnezeu peste vieţile noastre atȃt de fragile ȋn momentele de schimbare și de agitaţie.
Ȋn fine, sǎ nu uitǎm cǎ noi, creștinii, nu suntem singuri, pentru cǎ avem o „Patrie cereascǎ” și avem o Maicǎ Sfȃntǎ, pe care Ieremia o numea „Mǎicuţa”. La un moment dat, Fecioara Maria i-a apǎrut Fericitului Ieremia, cu Fiul ei ȋn braţe, dar fǎrǎ coroanǎ, iar Ieremia a ȋntrebat: „Stăpâna mea și Maica lui Dumnezeu, tu ești reginǎ și nu porţi coroanǎ pe cap?”, iar Maria a rǎspuns: „Frate Ieremia, coroana mea este Fiul meu pe care-l port în braţe”. Pentru Patria cereascǎ bogǎţiile sunt tocmai relaţiile cu ceilalţi. Atȃt. Acolo nu existǎ funcţii, roluri sau ȋndatoriri profesionale, ci doar relaţii de caritate. Sǎ privim deci cu ȋncredere la icoana Mariei cu Fiul sǎu ȋn braţe, pe care un pictor a desenat-o la indicaţiile lui Ieremia Valahul. Nu suntem niciodatǎ singuri, și, odatǎ ce ne convingem de asta, rǎmȃne să-i convingem și pe ceilalţi. Sǎ ȋncercǎm.
