Înțelepciunea bunicii

În adolescență, și mai apoi în tinerețe, am căutat constant modele de viață – oameni care să mă inspire și să-mi arate o direcție și-un sens. Am vorbit cu bătrâni care trecuseră prin închisorile comuniste și și-au păstrat demnitatea și conștiința intacte. Exemplul lor era minunat și mi-a transmis anumite valori, dar nu era suficient pentru toate provocările libertății de după Revoluție. Am vorbit și cu prietenii de vârsta mea, cu care împărtășeam aceleași căutări. Nemulțumiți de profesori, de politicienii anilor ‘90 și de cei câțiva intelectuali mult prea abstracți cu care ne întâlnisem, căutam, fără să știm nici noi prea bine ce. Privind în urmă, știu acum că, de fapt, ne căutam un mentor.

În aceste condiții, a apărut pentru noi  posibilitatea de a merge în Franța, să-l ascultăm vorbind pe acest  preot dominican, care, la cei peste 80 de ani ai săi, încă preda filosofia, cu o energie inexplicabilă. Faptul că era atât departe de incertitudinea românească din acei ani, că vorbea într-o altă limbă, că era o personalitate consacrată, ne-a dat speranțe că el este mentorul sau maestrul pe care îl căutam. Dar mai ales a contat acea impresie de eliberare pe care o aveam când îi citeam cărțile sau îi ascultam anumite conferințe înregistrate: treptat, realitatea din jur începea să capete sens. Era prima dată când auzeam pe cineva vorbind despre înțelepciune ca ceva ce trebuie căutat și poate fi atins.

 Câteva luni mai târziu plecam din țară pentru „a căuta înțelepciunea”, la școala lui. Cursurile lui  de filosofie erau cu totul aparte. Nu era vorba de cultură filosofică, chiar și mai puțin despre istoria gândirii, ci era un adevărat demers filosofic. Ne vorbea despre lucruri concrete, nu despre concepte. Puteți veni cu toate întrebările voastre, căutăm împreună răspuns la ele. Filosofia este omul care caută răspuns la întrebările cu care se confruntă în viața lui, în experiența sa.

În acel an am pus o mulțime de întrebări ca să înțeleg e mai bine ceea ce înainte mi-era neclar sau acoperit de idei preconcepute sau superficiale. Un an cu multe cursuri, cu multe notițe, cu multe analize pentru a discerne ce e principal și ce e secundar… un an de studiu în toată regula, pe care l-am trăit cu o bucurie deplină.

Demersul părintelui începea cu analiza realității și a experiențelor umane (munca, prietenia, comunitatea) și, pornind de la ele, ne arăta cum se deschide calea spre Cel care este dincolo de om, și de care omul depinde: Creatorul, Sursa, Scopul ultim. El e cel pe care religiile îl numesc Dumnezeu, dar de care inteligența umană se poate apropia prin propria reflecție. Aici intervenea ceea ce părintele numea înțelepciunea filosofică: omul privind spre Dumnezeu și încercând să stea, în adevăr, în fața Lui.

Reversul acestei vocații este că cel care se oprește din căutare înainte de a-și descoperi această dimensiune transcendentă rămâne incomplet, ca o ființă neterminată. Un om nu poate fi pe deplin însuși refuzând orice relație cu Cel care este mai mare decât el.

După un  an plin de lumină și cunoaștere și chiar puțin mândru de statutul meu de tânăr filosof, m-am întors în vacanță în România și am mers, ca de obicei, în Ardeal, în satul bunicii mele. Adusă de spate, împovărată de zeci de ani de muncă la câmp, bunica mea avea mâinile crăpate de soare, de vânt și de frig. Și totuși, erau atât de calde. Bunica mea abia știa să citească, silabisea cuvintele cu degetul pe carte, pronunțându-le în șoaptă pentru a le recunoaște. În schimb avea atâta pace… Era complet acordată cu natura, cu ritmul anotimpurilor, al muncilor de la câmp sau din gospodărie, care se repetau an de an sau zi de zi, parcă dintotdeauna. 

Bunica avea și talentul de a povesti foarte frumos, iar eu profitam ca să o fac să vorbească despre viața ei și să o înregistrez. Trecuse prin două războaie, îi muriseră doi copii, trăise sub Rege și apoi în regimul comunist. Îi plăcea să ne povestească cum se cunoscuse cu bunicul și despre momentele bune, dar și despre suferințele de care avusese parte. Povestea atât de simplu, fără resentimente, părea că totul se așezase blând în sufletul ei. Puteam să o ascult ore întregi, vorbele îi erau ritmate de momente de tăcere sau, alteori, de câte-un oftat: Așa-i viața asta… 

Revoluția din 1989 o trăise de la distanță. Ritmul câmpului și al animalelor era același, dar treptat începeau să ajungă în sat zvonuri despre schimbările din orașe, mai ales despre schimbările de mentalitate, aduse de noua libertate. Bunica auzise despre oameni care făceau mult rău, fără să le pese de ce e bine și ce nu, spunând chiar că Dumnezeu nu există… Aici bunica se oprea, mirându-se că există oameni care gândesc astfel. Tacea lung, apoi spunea,  așa, mai mult pentru ea: Nu se poate să spui că nu există Dumnezeu… Trebuie să existe oar’șe scântiiere de Dumnezeu… Omul tot nu-i animal… Apoi tăcea iar.

Ce auzisem în Franța, de la un preot profesor de filosofie, după o viață de studiu și de predat, auzeam aproape cu aceleași cuvinte, de la o țărancă bătrână dintr-un sat pierdut printre munți, stând de vorbă lângă gura sobei cu nepotul ei, după ce-și terminase treburile gospodăriei. În ambele discursuri era vorba de înțelepciune,  și despre profunzimea sufletului omenesc, și a  relației lui cu Dumnezeu. Ce căutasem departe de casă era și în familia mea. Ce credeam că voi afla citind și studiind, se aflase și lucrând la fân sau cu animalele. 

Acele cuvinte ale ei au rămas o lecție de viață pentru mine. Respectul pe care îl aveam pentru ea a crescut și mai mult iar mândria mea de tânăr căutător în cele spirituale a scăzut puțin.  Dar mai presus de toate,  am priceput că înțelepciunea nu se învață din cărți, ci de-a lungul vieții. Că nu o găsești acolo unde o cauți, ci vine ea la tine fără să știi când. Și că nu există un singur drum spre înțelepciune, rezervat unor cărturari aleși, ci orice drum poate duce, neștiut, până la ea. Pentru că, pe toate drumurile noastre, suntem conduși misterios de Cel care se află la capătul lor.

Bunica mea și-a încheiat drumul pe pământ. Amintirea ei rămâne o mângâiere și o piatră de temelie, o siguranță că toate se vor așeza cumva, cu bine, la un moment dat.