
Învierea, cel mai adevărat adevăr
Învierea lui Cristos a realizat pe deplin în om însuși scopul pentru care el a fost creat: participarea la viața divină și la comuniunea intra-trinitară. După ce Dumnezeu l-a creat pe om „după chipul și asemănarea sa” (Gen 1, 26), l-a chemat la viața de comuniune cu el. Însă odată ce a intervenit păcatul, această comuniune s-a rupt, iar moartea a devenit o realitate pentru om. Totuși, Dumnezeu nu abandonează proiectul său inițial față de om și îi vine în sprijin în felurite moduri: „După ce în trecut a vorbit în multe rânduri și în multe moduri părinților noștri prin profeți, Dumnezeu, în aceste zile din urmă, ne-a vorbit nouă prin Fiul, pe care l-a pus moștenitor a toate, prin care a făcut și veacurile” (Evr 1, 1-2). Venirea lui Isus Cristos printre noi oamenii are ca scop reînnodarea comuniunii cu Dumnezeu. De aceea, deoarece moartea pusese stăpânire peste om, Cristos trebuia să treacă prin moarte pentru a renaște în om speranța învierii și restabilirii comuniunii cu Dumnezeu, după cum spune Sfântul Augustin la începutul Confesiunilor sale: „Tu ne-ai făcut pentru tine Doamne, și sufletul nostru este fără odihnă până se va odihni în tine” (Confesiuni I, 1, 1). Dumnezeu își urmează planul său inițial față de om, invitându-l la viață: „Iată, pun astăzi înaintea ta viața și binele, moartea și răul! Îți poruncesc astăzi să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău, umblând pe căile sale și păzind poruncile, hotărârile și judecățile lui ca să trăiești” (Deut 30, 15-16).
Pentru creștini, învierea lui Cristos a însemnat începutul propriei noastre învieri și soclul pe care s-a zidit Biserica: „Dacă Cristos nu a înviat, zadarnică este predica noastră şi zadarnică este credința voastră. Iar noi suntem găsiți martori falși ai lui Dumnezeu pentru că dăm mărturie împotriva lui Dumnezeu, [spunând] că l-a înviat pe Cristos, pe care nu l-a înviat, de vreme ce morții nu învie. Căci dacă morții nu învie, nici Cristos nu a înviat, iar dacă Cristos nu a înviat, credința voastră este zadarnică şi voi sunteți încă în păcatele voastre, iar cei care au adormit în Cristos au pierit. […] Cristos a înviat din morți, fiind începutul [învierii] celor adormiți. Căci de vreme ce printr-un om [a venit] moartea, tot printr-un om [vine] și învierea din morți” (1 Cor 15, 14-21). Biserica a devenit purtătoarea acestei speranțe în lumea întreagă până la sfârșitul veacurilor. „Primul-născut dintr-o mulțime de frați” (Rm 8, 29) devine motiv de speranță pentru toți oamenii, vii și morți, drepți și păcătoși. Moartea separă trupul de suflet, însă învierea morților reunește trupul glorificat și sufletul pentru totdeauna (cf. CBC nr. 997). Dogma învierii morților este un apel la demnitatea omului, la vocația sa veșnică, la intrarea în slava pe care Dumnezeu a pregătit-o încă de la întemeierea lumii (cf. Mt 25, 34).
Sfântul Toma de Aquino subliniază că învățătura creștină despre învierea morților este naturală, privitor la cauza finală – deoarece sufletul este creat pentru a fi unit cu trupul și trupul pentru a fi unit cu sufletul – însă este și supranaturală dacă ne gândim la cauza eficientă – care este Dumnezeu (cf. Summa contra gentiles, IV, 81). Când Biserica mărturisește „Cred în învierea morților” spune de fapt că trupul înviat va fi real și material, însă nu va fi nici pământesc, nici muritor. Învierea îl introduce pe om într-o nouă dimensiune din care lipsește coruptibilitatea, de aceea Sfântul Paul numește trupul înviat „asemănător cu trupul slavei” (Fil 3, 21) lui Cristos și „spiritual” sau „ceresc” (cf. 1 Cor 15, 44). Realitatea învierii este adevărul cel mai adevărat și realizarea cea mai mare pe care Dumnezeu a putut-o face în favoarea omului, chiar și după căderea omului în păcat, după cum tot Sfântul Paul spune: „Moartea a fost înghițită de victorie. Unde este, moarte, victoria ta? Moarte, unde este ghimpele tău?” (1 Cor 15, 54-55). Ghimpele morții era păcatul, însă păcatul a fost învins prin patima, moartea și învierea lui Cristos. Sfântul Atanasie al Alexandriei (298-373) folosește o imagine în acest sens: el spune că moartea și învierea lui Cristos sunt asemenea omului care merge la pescuit; el își pregătește o momeală pe care o pune în cârlig să-și atragă prada; peștele crede că se va hrăni, însă se vede prins în cârligul pescarului, lăsându-se păcălit de momeala lui; tot la fel și moartea: credea că se va hrăni pentru totdeauna înghițind trupul lui Cristos căzut în pământ; însă a fost ca o momeală, moartea s-a prins în el și a fost învinsă pentru totdeauna.
Învierea morților coincide cu ceea ce Sfânta Scriptură numește instaurarea „cerurilor noi și a pământului nou” (CBC nr. 1043; 2 Petru 3, 12; Ap 21, 1). Nu doar omul este cel care va ajunge la slava definitivă, ci întregul univers, în care omul trăiește și lucrează, va fi schimbat. Este ceea ce spune și Conciliul Vatican II în Lumen gentium nr. 48: „Biserica în care suntem cu toții chemați în Cristos Isus și în care, prin harul lui Dumnezeu, dobândim sfințenia, nu va avea decât în slava cerească desăvârșirea sa, când vor veni timpurile noi, când vor fi reînnoite toate (cf. Fap 3, 21) și când, odată cu ființa umană, întreg universul, unit cu omul și atingând prin el destinul său, va afla în Cristos perfecțiunea sa definitivă”.
Omul, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, în afara comuniunii cu însuși Creatorul său nu are niciun sens. De aceea, însăși logica actului creator este o mărturie a învierii morților și o realitate care face parte din planul prestabilit de Dumnezeu pentru om din veșnicie. Viața lui Isus Cristos pe pământ a fost o reînnoire a acestei promisiuni: viața veșnică, viața desăvârșită în comuniunea deplină cu însăși Creatorul nostru. Învierea ne introduce în oceanul iubirii divine în care timpul – înainte și după – nu mai există, ci doar un timp prezent, „prezentul prezentului”, cum îl numește Sfântul Augustin. Ființa noastră își va afla pentru totdeauna scopul pentru care a fost creată și va fi scufundată în imensitatea infinită a ființei lui Dumnezeu. Viața veșnică este cea care dă sens existenței omului, angajamentului moral, dăruirii de sine, slujirii aproapelui, efortului pentru a împărtăși învățătura și iubirea lui Cristos tuturor sufletelor. În acest sens, învierea lui Cristos și propria noastră înviere devin Evanghelie – Vestea cea Bună – pentru lumea noastră, pentru semenii noștri, pentru toți oamenii. Speranța creștină în învierea morților și în viața veșnică nu este individualistă, ci deschisă tuturor, comuniune. Sfântul Augustin spunea într-o predică despre înviere că nu ar avea niciun interes să meargă în ceruri singur, ci doar împreună cu credincioșii săi. Creștinul trebuie să fie convins că merită să trăiască și să mărturisească despre speranța care locuiește în adâncul sufletului său, viața în plinătatea ei în comuniune cu Dumnezeu. „Cerul este sfârșitul ultim și realizarea celor mai profunde aspirații ale omului, statutul de fericire desăvârșită și definitivă” (CBC nr. 1024). Învierea lui Cristos este adevărul cel mai adevărat care a avut loc pe pământul nostru, căci „dacă ne-am fi pus speranța în Cristos numai în viața aceasta, am fi fost cei mai vrednici de milă dintre toți oamenii” (1 Cor 15, 19); iar viața veșnică este, într-adevăr, principalul obiect al speranței creștine și adevărul cel mai adevărat revelat oamenilor de însăși învierea lui Cristos.