Jurnalul Fericirii: Dumnezeu poate fi întâlnit

Cititoare înrăită, am devorat de la 5 ani cam tot ce mi-au pus ai mei în mână, iar mai târziu am început să caut pe cont propriu, prin biblioteca lor și a altora. Când aveam 11 ani, mama a adus acasă o carte mare, groasă, tipărită pe „hârtia igienică” maronie tipică epocii de tristă amintire. Era Jurnalul fericirii, de Nicolae Steinhardt. Și cum aveam obiceiul să îmi bag nasul prin cărți în timp ce ea citea, pagina era deschisă la fragmentul acesta:

Cine a fost creştinat de mic copil nu are de unde să ştie şi nu poate bănui ce înseamnă botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii. S-ar zice că de fiecare dată asediatorii urcă tot mai sus şi lovesc mai cu poftă, cu precizie. Va să zică este adevărat: este adevărat că botezul este o sfântă taină, că există sfintele taine. Altminteri fericirea aceasta care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge n-ar putea fi atât de neînchipuit de minunată şi deplină. Linişte. Şi o absolută nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă. În gură, în vine, în muşchi. Totodată o resemnare, senzaţia că aş putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine, un zâmbet îngăduitor care se împrăştie pretutindeni, nu localizat pe buze. Şi un fel de strat de aer blând în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărţi ale copilăriei. Un simţământ de siguranţă absolută. O mână care mi se întinde şi o conivenţă cu înţelepciuni ghicite.

O curiozitate de nestăpânit a făcut să iau cartea la puricat. Era mare, greoaie, plină de nume și personaje necunoscute. Nu înțelegeam situația istorică a arestărilor comuniste, decât din ce puteam deduce, cu mintea mea de atunci. Nu i-am întrebat nici pe ai mei și pe altcineva despre carte. Dar îmi plăcea, era ca un labirint. Se putea citi și pe sărite. Mă ghemuiam în colțișorul meu și o răsfoiam. Am săpat în ea și la un moment dat am dat de aceste rânduri:

În noaptea următoare adorm frânt. Şi atunci, în noaptea aceea chiar, sunt dăruit cu un vis miraculos, o vedenie. Nu-L văd pe Domnul Hristos întrupat. Ci numai o lumină uriaşă . albă şi strălucitoare – şi mă simt nespus de fericit. Lumina mă înconjoară din toate părţile, e o fericire totală, şi înlătură totul; sunt scăldat în lumina orbitoare, plutesc în lumină, sunt în lumină şi exult. Ştiu că va dura veşnic, e un perpetuum immobile. Eu sunt îmi vorbeşte lumina, dar nu prin cuvinte, prin transmisiunea gândului. Eu sunt: şi înţeleg prin intelect şi pe calea simţirii –  înţeleg că e Domnul şi că sunt înlăuntrul luminii Taborului, că nu numai o văd ci şi vieţuiesc în mijlocul ei.

 Mai presus de orice sunt fericit, fericit, fericit. Sunt şi pricep că sunt şi mi-o şi spun. Şi lumina parcă e mai luminoasă decât lumina şi parcă ea vorbeşte şi-mi spune cine e. Visul mi se pare a dura mult, mult de tot. Fericirea nu numai că durează încontinuu, dar şi creşte mereu; dacă răul nu are fund, apoi nici binele nu are plafon, cercul de lumină se lăţeşte din ce în ce, iar fericirea după ce m-a învăluit mătăsos, deodată schimbă tactica, devine dură, se aruncă, se prăvăleşte asupra-mi ca nişte avalanşe care – antigravitaţional – mă înalţă; apoi, iar, procedează în alt fel: duios; mă leagănă – şi-n cele din urmă, fără menajamente, mă înlocuieşte. Nu mai sunt. Ba sunt, dar atât de puternic încât nu mă recunosc.

Îmi amintesc că m-a impresionat profund această experiență mistică a lui Steinhardt. Și chiar dacă nu am avut vreodată parte de așa ceva, am rămas cu convingerea că Dumnezeu poate fi căutat, găsit, experimentat într-un mod unic. Asta mi-a dat imboldul să mă auto-catehizez în continuare, așa cum am putut și cum am știut, în bâjbâielile vârstei, în experimente uneori nereușite, în care citeam de-a valma ce îmi cădea în mână, căutându-l pe Dumnezeu în secretul paginilor.

Îmi amintesc cum am cerut o carte de la biblioteca B.P. Hasdeu de pe Ștefan cel Mare, azi desființată și înlocuită cu un magazin. Era Râsul Patriarhilor de T. Baconski; evident, mult prea dificilă pentru înțelegerea mea de atunci, dar îmi rezulta că vorbește despre Dumnezeu. Am returnat-o neterminată! De la aceeași bibliotecă, unde mă împrietenisem cu doamnele bibliotecare, am mai citit la 12-13 ani Struțocămila, de Vladimir Volkoff. Romanul unui KGB-ist deghizat în preot m-a făcut să asist prima dată la o liturghie în cunoștință de cauză – la un moment dat, personajul principal trece prin liturghie pas cu pas, și descoperă că Hristos e cu adevărat prezent – chiar dacă el era un comunist ateu. M-am dus în biserică să văd dacă într-adevăr sunt etapele descrise acolo în roman.

Și tot așa, carte după carte, prin Gogol, Dostoievski, A.J. Cronin, mai târziu Tereza cea Mică, Gaston Courtois, C. S. Lewis și mulți alții, mai completam câte o piesă din puzzle. Cumva, oamenii care să îmi dea un imbold spiritual au apărut mai târziu în viața mea. Mai întâi au fost cărțile. Mai întâi a fost Jurnalul Fericirii. Când ajung la Rohia am de fiecare dată grijă să aprind o lumânare la mormântul lui Steinhardt.