
Liturgia pauzelor
Liturgia orelor este o tradiţie de sute de ani a Bisericii ce punctează momentele zilei prin rugăciune. Psalmi, lecturi, dimineaţa, la prânz, la vecernie, seara, noaptea. Dar omul de azi care are un job şi o familie, cum ar putea el să nu uite de Dumnezeu? Da, sunt zile mai speciale în care ne gândim la Dumnezeu, dar sunt şi multe zile în care uităm complet de toate şi privim, ca un cal cu zăbală care trage la jug, doar la ce vedem în faţa ochilor. Si avem deci nevoie de un ritual, de o metodă clară de a organiza ziua în lumina credinţei, o metodă pe care să nu o uităm oricât de obosiţi sau ocupaţi am fi.
Când, cum? Oricum am căuta o ordine în tabloul unei zile, e greu să găsim una din afară, adică una care să se facă cu ceasul în mână. Serviciul poate dura în mod neprevăzut, la fel şi drumul în maşină sau până la magazin. E greu să respectăm fix ora 12, sau fix ora 18.
Să acceptăm atunci singura ordine firească, cea a inimii, a respiraţiei, şi anume efort vs. pauză. Acolo se joacă totul, dacă ne gândim bine. Oamenii când termină ceva sau încep ceva, fumează o tigară sau beau o cafea. Sau un ceai. Au un fel de început şi de final al muncii. Al efortului. Prin urmare, dacă nu mai avem un orar fix al timpului zilei, pentru că trăim în ceea ce sociologii numesc o „lume lichidă”, avem totuşi un orar clar al emoţiei, al stresului, al efortului. Pauză / muncă. Pauză / stres. Frică, anxietate / muncă. Ziua noastră se poate deci organiza în funcţie de pauze. Nu putem evita munca, dar putem lua pauzele ca loc şi moment pentru a puncta ce e important pentru noi în viaţă. Oricunde, oricum ar fi ele. Mici, mari, după o oră sau după trei ore.
De fapt, ce facem într-o pauză? Într-un fel sau altul, pauza e momentul de încetare a efortului. Dar miracolul unei pauze nu e doar faptul că nu mai faci ce făceai înainte, ci în faptul că ai libertatea de a face ce vrei. De a porni de la zero, şi a face ce vrei. Ceva ce vroiai să faci şi nu puteai, sau ceva al tău. Această stare de tensiune liberă, de rotaţie interioară, de degajare de energie nouă, este de fapt adevărata pauză. Şi de aceea fumăm sau bem o cafea, nu doar de stres, ci pentru că omul nu e făcut pentru a rămâne în rutină, şi pentru că ţigara sau cafeaua activează creierul şi sporesc acest sentiment că gândurile o iau într-adevar în altă parte. Că suntem liberi să privim în altă parte a universului.
Pe de altă parte, unii sociologi (de exemplu Giddens) fac această legătură între lipsa ritualurilor din societatea tradiţională şi dependenţele şi toxicomania actuală: omul nu suportă haosul, şi îl umple cum poate, de exemplu prin revenirea la ţigară sau alcool sau cafea. Pentru că este o anumită ordine în acest gest. Fumul pentru inconştientul ancestral se pare că înseamnă „acasă”. Înseamnă ceva cunoscut, unde revii, unde nu te temi de ce e afară sau de ce nu cunoşti. Fumezi pentru a te linişti, a reveni înapoi la sine. E foarte lungă filosofa pauzei în zilele noastre, şi cu acest articol doar încep acest subiect pe care o să il reiau pe acest site despre timpul creştin al unei zile.
Pentru moment, voi spune că tocmai pauza este momentul în care poţi să te restabileşti în ordinea interioară pe care o vrei pentru viaţa ta. Pentru un creştin această ordine e simplă, ea se numeşte abandonarea în mâinile lui Dumnezeu, în prezenţa lui Isus, a Fecioarei Maria. Ceea ce ne lipseste in momentele grele sau agitate, trebuie să ne învăţăm să facem în pauze. Atunci când facem pauză, în loc să bem trei cafele, să bem doar două şi să facem o rugăciune.
Mai concret, sunt multe forme de a puncta pauzele. Pentru sute de ani, în tradiţia franciscană, se spuneau trei „Bucură-te Marie”. Trei „Ave”. Este o soluţie. O altă soluţie este de a puncta plecarea de acasă, miezul zilei, ora 15, masa de seară, bilanţul de seară. Sau de a te ruga sfântului zilei, de mai multe ori în acea zi. Sau de a face câte o decadă de rozariu.
Dar, odată ce am stabilit nişte pauze, vine întrebarea: a te abandona, a ridica gândul şi inima spre Dumnezeu doar pentru treizeci de secunde, ei bine pare ceva care nu merită repetat în timpul unei zile. Mi-am făcut o dată rugăciunea de dimineaţă, de ce să mai repet asta?
Să observăm mai întâi că viaţa crestină e o viaţă de relaţie. Viaţa Sfintei Treimi, spunea acum vreo zece ani într-un articol fostul nunţiu Mgr. Jean-Claude Perisset, este o viaţă de relaţie, şi poate că am reţinut asta pentru că venea de la un diplomat pe care îl apreciam. Ei bine asta uităm când ajungem singuri în munca noastră, în stresul nostru, pe străzile noastre întunecate din oraş sau din suflet. Uităm că nu suntem singuri. Că viaţa creştină e o viaţă de relaţie. Si deci că, la pauză, a relua relaţia cu Dumnezeu este normalitatea. Este revenirea la circuitul normal al lucrurilor. Nu facem asta din obligaţie sau pentru că trebuie, ci pentru că revenim la normal: la relaţie, mai mult decât la muncă. La ceva care nu se măsoară în „cât” am făcut, cât mai am de făcut, ci se măsoară în lucruri care nu pot fi măsurate, care apar doar când o relaţie e vie: intimitate, împărtăşire, comuniune, dialog, tăcere uneori.
Pe de altă parte, nouă ne e frică de un interviu, de un accident. Când ne e frică emoţia e cumva aceeaşi (ştim că ne e frică de accident) dar e şi mereu diferită. Chiar dacă e aceeaşi, e mereu diferită. Cu atât mai mult reluarea legaturii cu Dumnezeu, chiar dacă se face prin anumite cuvinte care par aceleaşi, e mereu diferită. Inima, sufletul, fiinţa noastră aduce cu o clipă mai mult pe Dumnezeu într-o viaţă care ar fi rămas la dimensiunile ei fizice, biologice sau de socializare.
Adică, orice pauză e nouă. Pentru că eşti de fapt alt om, ai trăit un pic mai mult, ai suferit un pic mai mult, ştii ceva mai multe despre tine şi despre lume. Eşti un alt om, într-un fel, şi deci punerea ta în mâinile lui Dumnezeu nu e aceeaşi, e nouă. Aduci la Dumnezeu şi lucrurile noi pe care le-ai aflat, şi primeşti alinare pentru suferinţele noi din viaţa ta.
Apoi, repetarea gestului interior de re-punere în contact cu Dumnezeu ne pregăteşte pentru marile suferinţe care vor veni. Până şi marii călugări repetă, repetă rugăciunea, pentru a fi zi de zi mai aproape de Dumnezeu în clipa morţii. De exemplu Părintele Jerome Kiefer spunea că a repetat toată viaţa „Bucură-te Marie”, pentru a fi pregătit pentru clipa morţii, pentru a avea mâna în mâna Sfintei Fecioare. De fapt, dincolo de faptul că o acţiune reuşeşte sau nu, urmează cursul normal sau nu, întrebarea lui Isus ni se pune zilnic: „Când va veni Fiul Omului, va găsi el credinţa pe pământ?” (Lc 18: 8) Ne vom ridica privirile spre Dumnezeu, la ceas de seara sau la orice ceas al zilei? Pauzele „încreştinate” sunt calea spre o viaţă creştină trăită permanent şi cu putere, în condiţiile deseori teribile ale zilelor noastre.
Discuţia, cum spuneam, dat fiind că este vorba de un site despre timp şi viaţă creştină, abia începe. Vor urma alte articole despre pauze, timp, creştinism. Pe moment aș spune că, indiferent de opera pe care Dumnezeu ne-o încredinţează, de o zi sau un an sau o viaţă, probabil că esenţialul vieţii creştine e în pauze, în acele momente în care revii la icoană sau în capelă, şi pui toată fiinţa ta în mâinile lui Dumnezeu. Fie atunci când Fecioara Maria a spus „Fiat”, fie la finalul vieţii ei, esenţialul a fost, din partea omului, disponibilitatea la prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu. Iar această disponibilitate se lucrează zilnic, în pauze, în momentele în care nu ne mai mândrim cu ce facem şi ce suntem, ci ne apropiem cu sfială de Dumnezeu.
Fiecare pauză, umilă și neobservată, este o cale regală spre El.