Meditația de seară

Sunt un om imperfect. Eu nu mă rog cu copilul meu înainte de culcare. Dacă în familia ta rugăciunea de seara este deja un obicei, acest articol nu este pentru tine. Este pentru noi, codașii pe calea desăvârșirii.

Cărțile de parenting pe care le-am citit în perioada copilăriei mici a fetiței mele susțineau, apăsat, importanța instituirii unui ritual de seară pentru bebeluș. Cum ar veni, o serie de activități făcute în aceeași ordine care, prin repetiție, să dea semnal creierului copilului că urmează să doarmă. 

Un exemplu de ritual sau rutină de somn este: cu jumătate de oră înainte de culcare oprești televizorul sau orice alt dispozitiv, apoi o băiță relaxantă, o sticlă de lapte, o carte sau un cântec de leagăn și apoi pui copilul la somn. A doua zi o iei de la capăt în exact aceeași ordine și – treptat – copilul tău va învăța să adoarmă fară probleme.

Bineînțeles, poți să adaugi sau să elimini activități după bunul plac, dar odată instituită rutina, te ții de ea ca râia de de om, fară excepții, ca să nu dezorientezi copilul și să strici ce ai clădit până atunci.

Ritualul sau rutina oferă copiilor sentimentul că sunt în siguranță, că viitorul este previzibil. Această siguranță formează copii relaxați și încrezători. 

Atât de logice și frumoase erau explicațiile din cărțile mele că – până în ziua de azi – sunt convinsă că așa ar trebui să se procedeze. Chiar după experiența unui copil care a urât somnul cu puterea a o mie de sori și care refuza – ore în șir – să adoarmă. 

Ani mai târziu, lucrurile s-au așezat de la sine, în ciuda eșecului meu de a implementa învățăturile imaculate ale teoriilor legate de somnul bebelușilor. Am un copil care doarme în fiecare noapte, toată noaptea, ba chiar – în mod șocant – cere să meargă la culcare când e obosit. 

Pe măsură ce problemele legate de somn au scăzut,  a crescut – paradoxal – cererea de ritualuri înainte somn din partea copilului. A început cu o carte,apoi  a doua carte, la care s-a adăugat un cântec de leagăn personalizat, o poveste inventată de mine (de fiecare dată, alta) și, de curând, o meditație de seara. 

Meditația de seara s-a născut într-o noapte mai dificilă, în care copilul meu nu reușea să adoarmă, avea prea multe gânduri, prea multă energie și frica că va visa urât. La rugămințile ei am început să improvizez o meditație despre corpul ei care se liniștește și se pregătește de somn, despre recunoștința ei pentru toate lucrurile bune din viața ei, despre eliberarea de toate cele care o apasă și nu-i mai sunt de folos și despre visele frumoase pe care le avea. 

A funcționat: foarte curand a adormit linistita si relaxata.  

Totodată, asta a însemnat și că meditația a fost introdusă rapid – cu maxim de voturi și fară drept de apel – în rutina noastră obișnuită de seară. 

Deși inițial m-am frustrat că am reușit să lungim un proces deja destul de lung, am realizat curând ce instrument minunat mi-a oferit această fetiță care pare că știe, instinctiv, ce are nevoie. 

În meditația de seară abordăm subiecte pe care altfel nu apucăm să le adresăm, teme despre supărare, tristețe, prieteni adevărați, frici, bucurii, speranțe. De multe ori meditația devine o conversație, pentru că apar întrebări de genul: “tristețea este rea?”; întrebări care mă pun și pe mine pe gânduri și încercăm să găsim împreună răspunsuri. 

În acele 5-10 minute dinainte de somn văd un copil care își analizează emoțiile și gândurile, se eliberează de cele rele, își amintește de cele bune și este recunoscătoare pentru toate. 

Și așa, seară de seară, încet-încet, fetița mea m-a învățat să mă rog din nou. 

Un preot catolic a fost întrebat ce este “pocăința”, un concept greu de înțeles sau de pus în context în afara limbajului religios. El a răspuns simplu că pocăința este să descoperi minciuna din inima ta. 

Dacă e să ne întrebați pe noi două ce este “rugăciunea” nu o să știm să dăm definiția corectă, teologică. O să vă răspundem simplu că rugăciunea înseamnă să ne liniștim, să ne conectăm și să privim adânc în sufletul nostru.