
Minutul cel mai greu
Dacă nu suntem preoți sau călugărițe, prima noastră datorie în timpul săptămânii nu sunt momentele lungi de rugăciune, ci munca, înțeleasă în sensul larg de împlinire a responsabilității fiecăruia.
Acestea fiind spuse, rugăciunea nu trebuie lăsată complet deoparte până duminica următoare. Să facem o comparație. Sâmbăta și duminica sunt dedicate în mod special familiei, le petrecem cu cei dragi. Luni dimineața mergem la serviciu, fără ca aceasta să însemne că ne neglijăm familia. În fiecare zi vom încerca să ne bucurăm de comuniunea familiei, chiar și numai pentru un scurt moment, seara. În același fel, rugăciunea nu dispare, în mod normal, în timpul săptămânii, e firesc să căutăm un moment, un timp pentru Dumnezeu în fiecare zi. Și aici apare prima dificultate.
Cât timp? Nu am timp…
Avem toți amintiri cu rugăciuni interminabile: un Rozariu care de-abia a început, o litanie care ai impresia că va continua la infinit, o predică la care „părintele a terminat ce avea de spus, dar nu reușește să se oprească”… Cu cât te uiți mai des la ceas, cu atât mai mult ți se pare că timpul s-a oprit în loc. Să fim sinceri, durata este unul din motivele care ne țin departe de rugăciune, în special în timpul săptămânii. Să fim încă și mai sinceri, și să recunoaștem că ne gândim prea puțin cum să depășim această dificultate, preferând să renunțăm cu totul la rugăciune.
Vestea cea bună este că o rugăciune nu trebuie să fie neapărat lungă. Așa cum doi soți se pot înțelege dintr-o singură privire, la fel poate fi și rugăciunea. Cineva care în tinerețe avusese o viață intensă de rugăciune, ajunsă acum directoare de corporație, îmi spunea: „Nu mai am mult timp pentru rugăciuni, dar de fiecare dată când intru într-o biserică și mă așez, în secunda doi regăsesc comuniunea cu Isus.”
Dacă noi știm să fim rapizi în comunicare, cu atât mai mult știe asta Dumnezeu. El, care a creat viteza luminii, nu va fi pus în dificultate de viteza noastră. Dumnezeu poate înțelege într-o fracțiune de secundă orice rugăciune înălțăm către El și ar trebui să descoperim această artă a rugăciunii de o clipă, a regăsirii prezenței sale în secunda doi. Dumnezeu ne spune: „Nu aveți timp pentru rugăciuni lungi? Păi, atunci, faceți scurte! Nicio problemă pentru Mine…”
Minutul cel mai greu
Timpul unei rugăciuni poate fi scurt, dar nu poate fi egal cu zero. Dacă vrem să ne rugăm, trebuie să ne oprim măcar pentru 30 de secunde, pentru un minut, să ne deconectăm de tot, pentru a ne înălța gândul spre Domnul. Și acesta este minutul cel mai greu, unul din cele mai grele lucruri în viața spirituală de astăzi: un minut în care nu mai faci nimic, în care nu mai vorbești cu nimeni (nici măcar cu tine însuți), un moment în care nu mai există nimeni pentru tine, decât Dumnezeu. Vi se pare puțin, vi se pare ușor? Încercați și, dacă veți reuși să-l practicați zilnic și fără să vă opriți după câteva zile, vă asigur că viața voastră nu va mai fi ca înainte.
Al doilea minut deja este mult mai ușor și, de multe ori, vine de la sine.
Degetul lui Dumnezeu
În pictura lui Michelangelo din Capela Sixtină, degetul lui Dumnezeu aproape atinge degetul lui Adam. Adam tocmai s-a desprins de Dumnezeu, a primit libertatea, pentru a-și începe propria existență. În același timp, degetele lor sunt întinse unul către celălalt, vrând parcă să rămână în contact.
Este o imagine minunată a rugăciunii. „Degetul lui Dumnezeu” rămâne mereu aproape de noi, mâna sa este mereu întinsă și deschisă către noi. În rugăciune, dincolo de cuvinte, căutam acest punct în care sufletul nostru este în contact cu Dumnezeul cel Viu.
Bisericile sunt goale
Ne plângem că duminica e prea multă lume la biserică, că lumea vorbește, se foiește și noi nu ne putem concentra. Uneori chiar așa este. Dar chiar și cea mai aglomerată biserică, în timpul săptămânii este pustie și devine un loc minunat pentru un minut de reculegere, pentru a fi singur cu Dumnezeu!
Papa Francisc le cere insistent parohilor să păstreze ușile bisericilor deschise în timpul săptămânii, chiar cu riscul hoților, tocmai pentru aceste „vizite euharistice”. Ce este o vizită euharistică? Intri într-o biserică goală, te reculegi trei minute în prezența Sfântului Sacrament, spui o rugăciune, îți faci semnul Crucii și mergi mai departe, spre casă sau spre job.
Preotul săptămânii mele
O ultimă idee. Duminica e mereu un preot la altar și el conduce rugăciunea. Acest fapt e un avantaj (preotul mă ajută să mă apropii de Dumnezeu și e cel care îmi dă sacramentele lui Cristos), dar poate prezenta și inconveniente pentru rugăciune, de exemplu, când felul său de-a fi nu se potrivește cu al meu.
De luni până sâmbătă, fiecare e „preotul săptămânii sale”. Tu îți conduci rugăciunea, fix așa cum vrei, cât vrei, când vrei. Avem atâta libertate de la Dumnezeu în relația noastră cu El, încât ar fi păcat să nu o folosim! Mai ales că libertatea aceasta, dată pentru ca rugăciunea să devină cea mai personală activitate a noastră, vine la pachet cu responsabilitatea în privința ei, la care însă ne gândim mai puțin.
Rugați-vă fără încetare… un minut!
E bine să știm că Scriptura ne cheamă să ne „rugăm fără încetare” (1Tes 5,17), dar e bine să fim conștienți și de ce suntem în stare, și să începem rugăciunea cu un minut. Cine știe?… Dacă „nu aduce anul ce aduce ceasul”, poate că nu aduce nici săptămâna ce aduce minutul!