O noapte la Sfântul mormânt

În timpul Postului care a rămas în spatele nostru, am avut șansa de a petrece o noapte în Bazilica Sfântului Mormânt din Ierusalim. După îmbulzeala din cursul după-amiezii, în mod  neașteptat, am ajuns împreună cu un alt frate, singuri în fața lespezii de piatră pe care a avut loc Învierea. Timpul s-a oprit. Nu mai era decât locul. Am încercat atunci să las locul să-mi vorbească.

Îmi răsunau în minte în primul rând cuvintele îngerului: „Nu este aici!” și cele despre apostolul Ioan: a privit înăuntru și a văzut mormântul gol… Desigur, Domnul nu era acolo (ce banalitate!…) și toată atenția credinței trebuia îndreptată în altă parte. Și atunci… ce căutam eu (și atâtea alte milioane de pelerini) acolo, în mormânt? Ce paradox! Să ajungi în locul cel mai important de pe pământ și, odată ajuns acolo, să ai convingerea că, de fapt, nu mai e nimic de văzut acolo, pentru că esențialul este de acum în altă parte!…

„Esențialul” s-a petrecut pe acea dală de piatră. Locul morții este locul Învierii. Acolo a fost așezat trupul lipsit de viață al lui Cristos, trupul care purta toate urmele Patimii și ale răstignirii, urmele răutății și ale păcatului oamenilor. Tot acolo, cadavrul lui Cristos a trecut de la moarte la viața deplină, dumnezeiască. Atracția divină a „smuls” acel trup din nemișcarea morții, spre viața veșnică a Tatălui ceresc. Această atracție era esențialul, pentru că nimic nu a putut-o opri, nici măcar grozăvia morții Fiului lui Dumnezeu… De acolo, din mormânt, ea se întinde peste tot.

Dacă această atracție s-a manifestat în Sfântul Mormânt, în noaptea Învierii, în toată puterea ei, ea este prezentă de atunci pentru fiecare dintre noi, la fel de puternică, la fel de adevărată. Ea ne transformă din cetățeni (locuitori ai cetății) în pelerini spre Dumnezeu. Ea își va spune ultimul cuvânt în momentul morții noastre, dar ne pune deja „pe cale”, în această trecere (Pesah, Paști) a noastră către Tatăl, deja în desfășurare. Nimic nu se poate împotrivi acestei atracții dumnezeiești, în afară de refuzul nostru explicit, voluntar. În rest, tot ce e mărturisit, încredințat lui Dumnezeu, e cuprins de harul Învierii, de acest foc aprins în noapte.

Primii discipoli își numeau noua lor doctrină „calea” (Fapte 9,2; 19,9; etc.). Prima lor identitate nu era una statică, ci de a fi pe drum, atrași spre casa Tatălui ceresc. Plecând în acea dimineață de la Locul Sfântul, am înțeles puțin mai bine că sfinte sunt mai ales drumurile noastre, pentru că sunt drumuri ale Învierii. Pentru că destinația e sfântă. Cristos a înviat!