
Până la sfârșitul veacului
Săptămâna Mare am petrecut-o anul trecut într-un spital de copii bucureștean. Acolo nu se simțea că vine Paștele; rutina medicală își urma cursul, soseau tot mai mulți copii bolnavi, însoțiți de părinți panicați, iar doctorii abia mai reușeau să rotească saloanele ca să evite bolile contagioase. Medici, asistente, infirmiere, investigații, analize, injecții, termometre – odată intrat în acest trist circuit, puține lucruri mai răzbat înăuntru din exterior.
În noaptea de Paști, răpusă de oboseală, am adormit. Pericolul trecuse, urma sa ne externăm. În salon mai erau un bebeluș de trei zile, o fetiță cam de 12 ani bolnavă cronic, adusă într-un scaun cu rotile, o altă fetiță, singură, care încerca să se consoleze butonând un telefon. Părinții bebelușului plângeau; mama fetiței – după cum rezulta, o cunoștință veche a spitalului, la fel ca și mica pacientă – se chinuia, alături de pediatră, să afle de la copil ce probleme are.
M-a trezit slujba de Înviere, ce se auzea, destul de tare, în difuzoarele de la capela ortodoxă din curtea spitalului. M-am uitat pe geam. Tinere familii, cu copii sănătoși, ce zburdau veseli în curticica bisericii, aduseseră tradiționalele coșuri cu bunătăți. Câte un halat rătăcit se mai amesteca în grupul compact de credincioși, semn că vreo asistentă sau vreun părinte internat dăduseră fuga să ia lumină.
Copiii se jucau și făceau gălăgie, în timp ce canonul Învierii răsuna în boxe pe cântare bizantină. M-am gândit ce n-ar fi dat cei din salon, cei din tot spitalul, să fie ei afară, cu copiii la joacă. Să aprindă o lumânare, să ciocnească un ou roșu. Să zică Hristos a înviat!, chiar dacă nu stau să mediteze prea mult la Învierea lui Hristos sau la semnificația pătimirii sale.
În salon se făcuse liniște. Bebelușul se calmase și adormise, vegheat de mama lui, iar fetița prinsese un moment de picoteală. Mama ei nu dormea. Stătea pe un scaun. Cine știe câte nopți petrecuse pe un scaun ca acela. Aerul închis, căldura, mirosul inconfundabil de spital, sfârșeala.
O, dumnezeiescul, o iubitul, o preadulcele Tău glas! Căci cu noi ai făgăduit să fii cu adevărat până la sfârșitul veacului, Hristoase, se auzea de afară. Am înțeles că acel a fi cu adevărat cu noi al lui Dumnezeu era și despre ei. Isus era și cu cei de dinafară, care se rugau în biserică, dar, mai ales, într-un mod special, era cu cei de dinăuntru, care, poate, aveau ca singură rugăciune durerea, disperarea din ochi.
Dacă Dumnezeul nostru al fi cel al păgânilor sau filosofilor, scria Bernanos, putea să se refugieze în înaltul cerului; suferința noastră l-ar fi răsturnat de acolo. Dar El continua să sufere, mai ales în aceștia mai mici ai lui. Nu-i lăsa singuri. A fi cu adevărat – nu prin simboluri, nu prin parabole, nu prin discursuri motivaționale. A făgăduit – până la sfârșitul veacului.
Aveam de acasă două ouă roșii. Am căutat-o pe fosta colegă de cameră, mamă de bebeluș, cu care petrecusem câteva zile în același salon, și deasupra patului de spital s-a auzit urarea pascală.
Cei de afară au terminat slujba spre dimineață.