„Parabola” celor doi broscoi
Cunoașteți povestea celor doi broscoi? Repet: nu unul, ci doi; și dintre care scapă doar unul, dar cu unt și nu cu un sărut; și nu de o frumoasă zână, ci salvat chiar din… smântână! Dacă nu v-ați descurajat deja, vă „recit” mai departe povestea, cu iz de fabulă și miez de parabolă.
Așadar:
„Am auzit cum în smântână
Căzură odată doi broscoi,
Din oală nu puteau ieși,
Era adâncă tare, cu pereții drepți și goi.
„La ce bun? zise cel dintâi,
Asta mi-e soarta, nu pot fi ajutat.
Adio, lume, adio, drag prieten!
Si se-necă, plângând neîncetat.
Dar cel de-al doilea, mai dârz din fire,
Vioi porni în bras,
Își șterse fața de smântână
Din ochi, caimacul gras.
„Voi înota o vreme, zise,
Mă mișc, fac puțin sport,
Căci ce folos să aibă lumea
De încă-un broscoi mort?”
O oră, două se zbătu
Înot, fără crâcneală.
Smântâna o schimbă în unt
Și așa ieși din oală!”
Nu stau să dezbat aici cât e „natură” și cât e „cultură” în această poezioară, și nici cărei grupe de grădiniță le este destinată „epopeea” batracienilor. Mult mai importantă mi se pare în schimb lecția adresată adulților și aceasta tocmai pentru că nu este doar o fabulă cu morală. Într-adevăr, am putea-o citi ca pe o încurajare în genul psihologiei pozitive: „dacă viața e amară ca o lămâie, atunci toarnă peste ea puțină apă și o vei transforma în limonadă”. La o privire mai atentă însă, privirea însăși e ridicată și transformată în contemplare: la ce ar fi ajutat înotul broscuței stoice dacă smântâna nu s-ar fi transformat în unt?
Iată de ce fabula se poate citi ca pe o parabolă a sinergiei, adică a împreună-lucrării dintre strădania omului și harul dumnezeiesc. Pentru că ea exprimă pe înțelesul copiilor nici mai mult, nici mai puțin decât paradoxul harului: el este gratuit, dar nu e ieftin. Providența nu poate fi cumpărată cu nimic, însă ea-ți cere totul tău pentru a ieși la liman: „Tu să te ții în totul totului tot numai de Domnul Dumnezeul tău” (Deut 18,13).
Și același mesaj este transmis în Scintilla ignatiana (Scântei ignațiene) de Gabriel Hevenessi, un iezuit maghiar din sec al XVIII-lea, care-i atribuia fondatorului ordinului următoarea maximă: „Roagă-te ca și cum totul ar depinde de Dumnezeu, și străduiește-te ca și cum totul ar depinde de tine”.
Ce frumos ar fi atunci ca, pornind de la această „parabolă” a celor doi broscoi, să redescoperim măcar o fărâmă din înțelepciunea celor din vechime, care-i mulțumeau lui Dumnezeu nu pentru o singură Carte sfântă, ci pentru două: citind Cartea Creației ca pe o Biblie iar Scriptura ca pe o Carte a Firii!
