8. Povestea unui tablou de la bunicul meu (Opa)

E o poveste simplă, proaspătă, dar foarte frumoasă pentru mine.

Bunicul meu patern a fost cât o catedrală întreagă, pentru mine, pentru toți care l-au cunoscut (deşi Dumnezeu mi-a dat în toți bunicii o prezență deosebită). Iar Opa, cum îi spuneam şi îl ştiau şi prietenii, care a devenit preot greo-catolic după vreo 18 ani de închisoare politică, ei bine chiar şi acum, după ce a murit, ne ajută, ne protejează, ne trimite diverse semne şi ocazii de a ne schimba viața în bine.

În luna martie, la început, am stabilit ca de obicei tema revistei noastre, anume “poveşti de har despre cruce”. După vreo două zile, au venit părinții mei de la Bucureşti la Cluj, şi au adus cu ei un tablou. Mi-au spus că e pentru mine şi pentru Marie.

E un tablou pe care nu îl ştiam, pictat de bunicul meu, Horia Cosmovici, care a fost şi pictor. Un tablou frumos, puternic, oarecum diferit de stilul din majoritatea tablourilor lui. Un tablou cu Isus care îşi duce crucea. A fost un semn de la Opa, că am ales bine tema, că e cu noi, … multe lucruri de acest fel pe care le simte cineva din interiorul vieții sale.

A fost pentru mine bucuria lunii. Un semn, tot ce vreți.

Si, ca de obicei, e şi o poveste cu acest tablou. Tabloul a stat mulți ani la nişte călugărițe, care tocmai acum în 2025 au mutat ceva şi au decis să îl redea proprietarilor. iar călugărița îşi amintea: “Părintele Horia ne-a spus, când am primit acest tablou, că “orice cruce e un drum spre Isus”.

Cu asta, Opa mi-a făcut şi articolul pentru tema acestei luni. Să privim puțin afirmația. E diferită de ce ştim de obicei. Ştim de calea crucii, pe care a mers Cristos. Şi suntem invitati să ne ducem şi noi crucea. Doar că, dacă facem un exercițiu de imaginație, ei bine Cristos, atunci când a parcurs calea Crucii, era singur. Nu era nimeni în fața lui, nimeni nu trecuse pe acolo. Şi doar acum, că el a parcurs-o, noi avem un altfel de drum pe care, la fiecare pas, este prezent Cristos mort şi înviat. În fiecare stațiune, în fiecare moment, pentru noi o cruce este într-adevăr un drum spre Isus. Fiecare moment de suferință e ca o poartă care se deschide, iar la capătul ei este Isus, care deja a trecut pe acolo.

Să ne uitam deci mai cu luare aminte la crucile din viața noastră. Au mai fost cruci pe lume, au fost suferințe cu mii de ani înainte de Cristos. Dar de la venirea lui, orice durere este un mod de a ne apropia de Dumnezeul făcut om. De ce a ales Dumnezeu suferința, de ce a permis-o, .. e o întrebare la care nici măcar Toma din Aquino nu a putut răspunde. Dar toți cei care au acceptat lumea aşa cum este au găsit pacea şi destule răspunsuri, gen de răspunsuri care se găsesc doar pe drum.

Sunt mai multe de spus despre tablou. Nu o să comentez eu din punct de vedere artistic. Dar, de exemplu, vedem doar un ochi al lui Cristos. E povestea bunicului meu, una dintre ele. Destul de repede, după câțiva ani de detenție, un accident de muncă la închisoarea Mărgineni a făcut că a trebuit să i se extirpeze ochiul drept. Pe viu. Noi aşa l-am cunoscut.

Era sărbătoarea Fecioarei Maria din 21 noiembrie. Iar Horia Cosmovici a spus că a oferit această suferință Fecioarei Maria, celor care sufereau. Asta era bunicul meu: nu revoltă, ci mâna lui Dumnezeu, chiar când doare, atent în primul rând la calendarul acelor lucruri care nu vor pieri, mai mult decât la calendarul acestei lumi.

E, deci, printre altele, tabloul vieții lui: şi-a purtat crucea (lipsa ochiului) cu hotărâre, zilnic, devenind după 1969 preot pentru încă treizeci de ani. Iar cu acest ochi rămas, a pictat tot restul vieții sale din libertate. Mulți dintre cei care le privesc văd tablouri mai reuşite decât ale multor pictori profesionişti.